LITTERAE
Multilingual literary magazine

 

Veronica Lerner:
Trei schite:

CINE S-A ÎNVÂRTIT?

Am fost recent în vizita la Bucuresti si am locuit la o prietena în cartierul Floreasca. Am avut deci ocazia sa trec des prin fata Spitalului de Urgenta. De fiecare data l-am privit gândindu-ma la cei internati acolo pentru tratamente binefacatoare. Le uram tuturora sanatate, desigur doar în gând. Dar trecerea prin fata acestui spital a mai avut un efect: mi-a adus în memorie o patanie pe cât de nostima, pe atât de neobisnuita, avuta acolo cu ani în urmĺ.

Treaba s-a petrecut într-un sfârsit de iarna, când afara era înca frig. Într-o noapte pe când dormeam m-a trezit o puternica ameteala însotita de greturi intense. Cum nu ma puteam misca si totul vâjâia în capul meu, sotul a chemat salvarea si dupa o scurta examinare s-a decis sa fiu transportata la Spitalul de Urgenta. Noi locuiam la etajul doi si palierele blocului erau înguste, pe fiecare palier fiind câte doua apartamente. Am fost pusa pe targa si sotul grijuliu mi-a îmbracat o pijama de-a lui ca sa nu-mi fie frig. Ca sa evite miscarea capului care era însotita de puseuri de greata, sotul mi-a bagat pe mâneci bluza pijamalei invers, adica prin fata, astfel încât spatele bluzei venea peste pieptul meu si ma acoperea perfect.

Cei doi de la salvare au pornit cu mine pe scari, caci targa nu încapea în lift. Numai ca au pornit-o asa fel ca aveam capul înainte, deci mai jos decât picioarele. Cum eu am început sa “mĺ manifest" (nu mai spun cum), au hotarât sa schimbe pozitia, lucru care s-a putut face doar la etajul întâi, prin rotire. Doar ca, palierul fiind mic, targa nu încapea de-a lungul, asa ca s-a recurs la a se suna la usa apartamentului vecinei de sub noi ca sa fie rugata sa deschida uta, sa se intre cu mine acolo si sa se manevreze rotirea. S-a sunat la apartament, vecina s-a speriat (era noapte), usa a fost deschisĺ si imediat i s-au dat pe scurt vecinei câteva explicatii. De fapt nici nu ar mai fi avut nevoie de ele caci desi sotul mi-a soptit sa ma concentrez si sa nu las greata sa se manifeste la ea în apartament, când ei au rotit targa ameteala a reaparut si inevitabilul s-a produs chiar la vecina pe covor, obligându-l pe sot sa-si cearĺ mii de scuze. În cele din urma însa am fost transportata si am ajuns cu bine la destinatie.

La Camera de Gardĺ a Spitalului de Urgenta, sotul a ramas în sala de asteptare si eu am fost întrebata, asa pe targa, ce am patit. Am spus ca am ameteala (mai târziu s-a dovedit a fi fost de origine hormonala, a fost tratata si nu s-a mai repetat). Am fost întrebatĺ cum e ameteala, se învârteste lumea în jurul meu sau eu ma învârtesc? Întrebarea asta mi-a fost pusa în repetate rânduri pentru ca, asa cum am aflat mai târziu, acesta era un detaliu semnificativ. Eu însa n-am reusit sa raspund la aceasta întrebare dar am promis ca data viitoare voi fi mai atenta. Am fost transferata cu grija pe un pat mobil si doctorii au chemat brancardierii sa ma duca sus. Erau o femeie si un barbat. Trebuie sa spun ca pe vremea aceea aveam ca si acuma o tunsoare “garçon”, care-mi place, fiind simplu de întretinut. Plus ca-mi sta bine.

Ei, aici alta viata. Ce se compara liftul mic din blocul unde locuiam cu imensitatea de lift de la spital? Nu numai patul, dar si alte zece persoane încapeau în lift! I-am auzit pe brancardieri vorbind între ei, cum ca o sa ma duca la “intoxicati”, zis si sinucigasi. Cei din lift au început sa ma priveasca cu mare atentie si se întrebau “de ce” am vrut sa ma sinucid si desi eu am protestat, fara vlaga ce-i drept, brancardierii au zis ca au primit indicatii sa ma duca la etajul cu sinucigasii. Pe urma au scos patul din lift si ne-am îndreptat spre un salon unde erau numai barbati.

“Ce faceti”? zic, “de ce ma puneti la barbati?”

“Pai unde-oi vrea sa te ducem, tinerelule? Dupa ce ca te intoxici mai vrei si la femei?” ma ia în râs femeia.

“Nu înteleg ce spuneti, eu nu m-am intoxicat si sunt tinerica, nu tinerel, zic eu”. Vorbele mele i-au pus pe gânduri.

“Stii ceva? se adreseaza barbatul femeii, hai sa scoatem patul pe culoar si sa verificam”.

“Ce sa verificam, Doamne fereste, nu vezi ca-i baiat? Uita-te la pijama, uita-te la tunsoare!” Am intervenit:

“Pijamaua e a barbatului meu, el e jos si va poate confirma identitatea mea”. M-au crezut pe cuvânt si m-au dus la sectia de femei. Când a venit momentul sa ma plaseze pe patul de salon, au venit doua infirmiere cu alta idee:

“Vai de mine, ce ati facut cu pacienta asta saraca, nu vedeti ca i-ati întors capul? Trebuie urgent sa i-l plasam la loc! Asta e spatele pijamalei, aici vine ceafa, nu obrajii. Hai sa-i rotim capul la loc”. Ei, tocmai asta era buba mea, ca nu trebuia atins capul. Asa ca atunci când am auzit ce prespective ma asteapta, pe cât eram eu de lesinata, am urlat cât m-a tinut gura:

“Sa nu care cumva sa-mi atingeti capul ca fac urât!” Dar ce, te pui cu cei de la Spitalul de Urgentĺ? Ei sunt obisnuiti cu protestele sinucigasilor.

“Matale stai acolo si nu mai vorbi, cĺ voi astia care va intoxicati veniti si vomitati dupa aia la noi în brate.”

N-am avut ce face, i-am lasat sa ma manipuleze. Cum era de asteptat, capul mi-a vâjâit din nou si am facut exact ce spusese infirmiera si chiar la ea în brate, dar eu o avertizasem asa ca nu m-am simtit vinovata. Dupa care, nereusind sa-mi roteasca capul cu 180°, s-au lamurit cu totii ca de fapt pijamaua era invers pe mine, nu capul, asa ca m-au lasat în pace. Iar pe urma au trebuit sa ma mute din nou din salon, caci nu la “intoxicati” fusesem trimisa ci la alta sectie de la acel etaj. Doctorul care m-a îngrijit a stiut exact ce sa-mi prescrie asa ca în câteva zile am fost pe picioare si simptomele nu s-au mai repetat niciodata. Am aflat ca numele sindromului era “Meunier”, dar eu nu stiusem pâna atunci decât de “salau meunier”, un fileu de peste prajit, excelent!

Asa s-a sfârsit epopeea mea de la Spitalul de Urgenta. De atunci am tot pândit un alt sindrom "meunier” pentru ca în timpul ametelii sa fiu atenta la detalii. Cum însa treaba nu s-a mai repetat, pe mine ma framânta înca si azi întrebarea la care atunci n-am putut raspunde: cine s-a învârtit când am avut ametealĺ, capul în jurul obiectelor sau invers?

 

IMPREVIZIBILUL SI IGNORANTA

Fiecare dintre noi s-a ciocnit cu situatii neprevazute si, daca stam sa ne gândim, tot ce învatam este de fapt ca sa prevenim greseli viitoare. Reactiile noastre la neprevazut sunt de multe ori subiectul de râs al celor din jur, cei ce s-au prajit si ei în alte ocazii si acum se cred grozavi. De altfel acest fenomen constituie un subiect vast exploatat de catre autorii emisiunilor comice de televiziune, în care o camera de luat vederi ascunsa filmeaza reactiile unor persoane puse în situatii imprevizibile. Personal, desi ma amuz când privesc acest gen de emisiuni, ele mi se par cam crude la adresa bietilor oameni agresati fara a fi vinovati. Dar, ma rog, acelea sunt emisiuni de televiziune cu situatii create artificial, eu vreau sa vorbesc despre viata adevarata, de zi cu zi. Caci, când e vorba de ceea ce li se întâmpla altora, totul e bine merci si ne amuzam, dar când suntem noi însine subiectul situatiilor neprevazute, atunci e mai putin nostim! De aceea, de fiecare data când patim ceva, învatam sa prevenim o situatie similarĺ si credem ca totul s-a rezolvat. Nici pe departe!

Luna trecuta am avut o conferinta la Montreal si am fost cazata la un hotel în centrul orasului. Hotel mare, elegant, ce mai, mi-am spus, voi fi tratata ca o regina! Camera avea un televizor ascuns într-o mobila si o cafetiera la care îti puteai face cafea. Erau si doua telefoane, unul lânga pat, altul pe o masa. În baie, pe lânga un uscator de par, de care m-am bucurat, erau sapunurile si sampoanele obisnuite plus nelipsita cârpa-flaneluta de lustruit pantofii. Acuma stiu ca acea cârpa flausata din baie e pentru pantofi, dar când am venit în Canada nu stiam si prima oara când am fost trimisa de companie la un hotel, n-am stiut ce e cu acea cârpa, asa ca am luat-o acasa si i-am dat o întrebuintare cam nepotrivita. Iata cum a fost: vazusem la o prietena în casa un aparat electric de prajit sandwichiuri, care era ca o carte care se închide. Când ambele fete deveneau fierbinti, între ele se prajeau feliile de pâine pufoasĺ între care puneai Mozarella si pasta de rosii. Am cumparat si eu asa un aparat. Ei, când a fost sa-l spal, mi-a fost frica sa pun apa pe el, ca era electric. Dar de curatat tot trebuia curatat, ca avea grasime de la pâinea cu unt care se punea în aparat cu partea unsa în contact cu fetele aparatului. Prietena îmi spusese ca ajunge sa-l sterg bine cu o cârpa curata, nu-i nevoie sa-l ud. Asa ca ce mi-am zis? Cârpa aia alba o sa fie tocmai buna sa scoata grasimea. Si am folosit-o la stersul aparatului. E drept ca, în loc sa se curete, aparatul devenea din ce în ce mai lucios, dar nici prin cap nu-mi trecea ca eu curatam aparatul cu o cârpa îmbibata cu chimicale de lustruit pantofii. Noroc ca am descoperit curând dupa aceea ce era cu cârpa, asa ca am renuntat definitiv la acel aparat!

Ei, dar sa revenim la hotel. Acuma stiu ce e cu toate accesoriile din cosulet, nu ma mai pacaleste nimeni! Si stiu si sa fac cafea la cafetiera. Unele cafetiere se sting automat, altele trebuie sa ai tu grija sa le închizi. În plus stiu si sa dozez apa în asa fel ca ceea ce obtin ca produs final sa aiba un gust acceptabil. Ce mai? Toate amanuntele au fost studiate, ca sa ma pun la adapost de imprevizibil.

Dar sa lasam cafeaua pe a doua zi, ca am ajuns seara, hai sĺ vedem ce e la televizor. Caut telecomanda, o gasesc, o studiez si dau sa deschid aparatul. Nu merge. Ei, zic, probabil ca TV-ul trebuie deschis cu mâna si pe urma o sa mearga. Deschid deci manual TV-ul, pe urma încerc sa schimb posturile. Nimic. Am citit absolut toate instructiunile, dar TV-ul tot n-a mers. Mi-am spus deci, eu care ma ocup cu atâtea aparate de laborator, ca probabil telecomanda nu are baterii. Desigur, n-aveam baterii la mine! Cine umbla cu baterii la el? Am sunat, a venit tehnicianul si mi-a dat alta telecomanda, dupa ce desigur a verificat-o pe cealalta. “Vai, ne scuzati, zice tehnicianul, stiti? Probabil ca s-au consumat bateriile!” M-am simtit usurata ca nu era nici un buton care ar fi trebuit sa-mi sara în ochi pe care eu sa nu l-am vazut. Am scapat astfel de umilinta de a fi tratata drept o ignoranta.

A doua zi dimineata pun cafetiera. Torn apa, plasez filtrul cu cafea, apas întrerupatorul si nimic. M-apuc din nou sa citesc instructiunile, ma uit la toate pozele care indica ce si cum sa faci, ma bag pe dupa mobile sa controlez prizele, totul pare în ordine. Ma întrebam acum ce poate fi, ca doar cafetiera nu functioneaza cu baterii. Chem receptia din nou, toti sunt amabili si-mi promit sa ma ajute. Apare dupa putina vreme o fata grasuta si vesela cu o cafetiera de rezerva în mâna. Fata încearca si ea întrerupatorul, nimica. Se uita si ea la prize, se duce la intrarea în camera, aprinde lumina, vine înapoi la cafetiera si acuma cafetiera functioneaza. Pai bine frate, cum sa fi ghicit eu ca sistemul e de asa maniera ca doar daca aprinzi lumina merge si cafetiera? De ce nu e scris undeva? Asta e, cafetiera era în aceeasi priza cu lampa, al carei întrerupator era la intrare.

Îmi fac înfine cafeaua, fac un dus si dau sa folosesc uscatorul. Parul meu e scurt, îmi zic, dar un pic nu strica sa-l usuc. În fond, de ce sa nu folosesc toate facilitatile? În treacat fie spus, m-am întrebat de ce s-or fi numind facilitati? Sunt oare menite sa-ti faca viata mai usoara sau sa-ti testeze nivelul tehnico-intelectual? N-ar fi mai potrivit sa se cheme rebusuri electro-casnice? Pornesc suflatorul, totul bine si frumos. Dupa scurta vreme se opreste. Ei, zic, oi fi ars ceva la siguranta. Iar verific, iar citesc, nimica. Mi-a trecut prin minte ca poate e un întrerupator automat, ca mijloc de securitate sa nu uiti aparatul deschis, deci mi-am spus ca peste doua trei minute va functiona din nou. Nimica! Sun iar, mi se promite ca va veni inginerul dar acesta se lasa asteptat, asa ca plec cu parul umed. Seara când ma întorc îl încerc si merge. Era ceea ce banuisem, se întrerupea singur. Am cronometrat de curiozitate secventa: doua minute mergea, se întrerupea si putea fi repus în functiune numai dupa 15 minute. Sunt curioasa cine poate sa-si usuce parul asa de repede? Mai curând s-ar usuca în pauza de un sfert de ora dintre perioadele de functionare decât în cele doua minute cât merge!

Cum asteptam un telefon, când a sunat telefonul am ridicat receptorul celui de pe masa, ca doar aveam doua telefoane. Alo! Alo! Nimica. Nu mergea. Am constatat ca eu puteam chema de la ambele telefoane, dar de raspuns nu se putea decât de la unul din ele!

Asa a fost la hotel, am învatat o multime de lucruri. Destule oare pentru combaterea situatiilor imprevizibile de la viitorul hotel? Cine poate sti? Ma consolez cu gândul ca nu sunt singura ignoranta pe lumea asta. Am eu în desaga destule povesti si despre ignoranta altora!

 

INSTRUCTAJUL

La venirea în Canada, cu peste optsprezece ani în urma, situatia noastra materiala era strâmtorata, dar avea perspective de a se îmbunatati. Gasisem de lucru si eu si sotul, platiti ca debutanti chiar daca lucrasem peste cincisprezece ani în România. Neavând experienta canadiana nu puteam accede la salarii mai mari. Cu cele doua salarii însa duceam o viata decenta, concentrându-ne eforturile spre educatia fiului nostru, atunci în vârsta de cinci ani.

Prietena mea Gina cu sotul ei Pino venisera ceva mai de mult în Canada, dar si ei erau pusi pe economii caci tocmai îsi cumparasera casa. Pustiul nostru se întelegea bine cu cei doi baieti ai lor, de noua si de unsprezece ani, în ciuda diferentei de vârsta. Asa se face ca ne-a venit ideea sa petrecem un week-end împreuna în State, la doua ore de Montreal. Am hotarât sa mergem cu o singura masina si sa împartim pretul. Ei aveau o masina de sase persoane. Ei, ce mi-e sase, ce mi-e sapte! Am socotit ca cei trei copii fac cât doi adulti si am pornit-o. Pe vremea aceea nu existau înca vanurile de astazi, în masina puteau sta trei persoane în fata, trei în spate. Trei adulti au luat loc în fata, ei doi si sotul meu, iar în spate m-am asezat eu cu cei trei baieti. Cum nu aveam înca cetatenia canadiana, ne-am luat în acest scop viza de intrare în State pe pasapoartele românesti, pe care le pazeam ca pe ochii din cap. Pino a facut plinul de benzina iar Gina, profesoara de matematica, s-a obligat sa faca toate calculele pentru ca sa împartim costul. Pino a fost de un calm deosebit în timp ce a condus, în ciuda faptului ca cei trei copii din spate nu s-au putut coordona si ca masina trebuia oprita la fiecare noua “urgenta”. Fiind vorba nu numai de o calatorie de placere, dar si de una pe care o doream economica, Pino, meticulos si bine informat, ne-a spus ca el conduce la viteza la care se consuma minimum de benzina, viteza indicata de pozitia strict verticala a acului vitezometrului. Acest principiu, ne-a mai spus el, e valabil la toate masinile. Deci acul era nemiscat sus, chiar daca s-ar fi putut eventual conduce si mai repede. Am admirat la Pino simtul lui de „safety”, pe care aveam sa-l recunosc si mai târziu, la destinatie.

Când am ajuns la motelul pe care-l stia Gina, ne gândeam sa luam doua camere, dar fiind sezon aglomerat nu am gasit decât una singura la subsol, ce-i drept mai marisoara, cu sase paturi. Proprietareasa ne-a mai adus unul pliant pentru baiatul cel mic, deci aveam cu totii loc sa dormim. Toaletele si baia erau pe culoar, chiar alaturi. Ne-am întrebat daca nu e cam înghesuit sa dormim toti sapte în aceeasi camera, dar a fost usor sa ne hotarâm, mai ales ca pretul pe famile scadea cosiderabil în aceste conditii.

Timpul a trecut repede si a venit vremea de culcare. Lânga usa erau un pat pe care Pino, cu autoritatea lui de atotcunoscator, ne-a declarat ca trebuie sa-l ocupe el ca sa ne pazeasca. În camera se mai aflau si câteva scaune. Ca sa nu avem probleme la dezbracat, Pino a stins lumina pâna ne-am pus cu totii pijamalele, dupa care a reaprins lumina si ne-a spus:

„Acum fiti atenti caci trebuie sa va citesc instructiunile de evacuare în caz de incendiu.” Si ni le-a citit. Am învĺtat ca trebuie, daca e alarma, sa iesim imediat pe culoar si de acolo în curte. Pino, care prospectase locul dinainte (asa e el, dispare din când în când si pe urma povesteste ce a mai descoperit), ne-a explicat exact pe unde ar trebui sa o luam. Si pentru ca noaptea la munte se lasa frigul, Pino ne-a sfatuit sa avem o haina sub perna care sa fie usor de pus în goana iesirii, dupa care ne-a atras atentia (si bine a facut, caci noi eram total ignoranti!) ca unul din cele mai importante lucruri de care trebuie avut grija în asemenea situatii sunt actele, banii si pasapoartele, care trebuie neaparat luate cu noi daca e o alarma, ca sa nu dispara în flacari si ne-a sfatuit sa dormim cu ele la îndemâna. Am scos deci cu totii actele, banii si pasapoartele din genti si le-am pus si pe ele sub perna. Autoritatea lui Pino era covârsitoare si îl ascultam cu sfintenie, poate si pentru ca se impunea cu statura lui, fiind cel mai înalt dintre toti. Dar cel mai mult cred ca ne impresiona calmul si siguranta cu care ne vorbea. A urmat ultima etapa a instructajului si anume cea a manipularii usii. Pentru ca în caz de alarma sa putem iesi usor, Pino ne-a spus ca va lasa usa descuiata, dar ca sa previna intrarea vreunui hot va rezema de usa un scaun într-o pozitie instabila, astfel încât daca cineva încearca sa intre fraudulos pe usa, scaunul se va darâma, zgomotul îl va trezi pe Pino care va sari în capul hotului.

Dupa instructaj, Pino a plasat un scaun în pozitia instabila promisa si a stins lumina, urându-ne noapte buna. S-a facut liniste si copiii, care alergasera pe afara jucând soccer, au adormit imediat. Sigur, ce le pasa lor? Ce, ei aveau actele, pasapoartele si banii sau noi, adultii? Am încercat sa adorm, dar somnul nu s-a lipit de mine. Mi-am închipuit catastrofa de retinere a noastra în State în cazul în care pasapoartele s-ar pierde, asa ca am hotarât sa le tin în mâna. Dar daca le scap în somn? Nu, cel mai bine ar fi, mi-am spus, sa pun haina pe mine si pasapoartele în buzunarul hainei. Întâi ca nu mi-as mai rupe gâtul stând cu capul asa de sus, cu haina sub perna, si apoi as iesi mai repede în caz de foc, fiind gata îmbracata. Dar tot n-am adormit, iar dupa o vreme mi s-a facut sete si, cum n-aveam apa în camera, a trebuit sa ies. M-am strecurat încetisor, am dat scaunul de-o parte si am iesit. M-am grabit cât am putut, panicata de gândul ca Pino va pune scaunul la loc în lipsa mea si ca la întoarcere, deschizând usa, scaunul se va darâma, voi fi luata drept hot si Pino va sari la mine. Din fericire nu s-a întâmplat asa, totul a mers bine. Cred însa ca nu eram singura care nu dormeam, caci la putin timp l-am auzit si pe sotul meu mergând tiptil si mutând scaunul de lânga usa, iar peste alt timp revenind de afara si punându-l la loc. Îmi spuneam ca Pino n-a prevazut situatia în care un hot ar patrunde în camera în intervalul în care usa e nepazita de scaun, asa ca am stat treaza supraveghiind usa pâna ce scaunul a fost plasat înapoi în pozitia lui instabila. Cred ca la un moment dat am atipit, caci am fost trezita brusc de un zgomot puternic. Am sarit direct în picioare, iar Pino a aprins lumina strigând cât îl tinea gura „Afaraaa!” Nici urma însa, nici de foc nici de hot! Lânga usa se afla fiul meu, cel de cinci ani, care-mi spunea ca scaunul a cazut pur si simplu, iar el vroia sa mearga la toaleta. L-am condus si, cu ocazia sperieturii, am facut toti sapte aceasta procesiune. Ne-am linistit si ne-am culcat la loc. Pino a stins lumina rugându-ne din nou sa fixam bine în memorie locul iesirii, ca sa stim pe unde sa o luam în caz de alarma. M-am bagat la loc în pat, cu haina pe mine. Sufeream, dar preferam sa transpir de caldura decât sa ma treaca sudori reci daca pierd actele. În timpul noptii scaunul s-a mai darâmat de câteva ori pe podeaua de lemn, fiind scos din pozitia de echilibru instabil o data când persoana iesea si se împidica de el si a doua oara la întoarcere, când aceeasi persoana încerca sa-l replaseze si nu reusea de la prima încercare. Pino aprindea de fiecare data lumina ca sa vada hotul, fara sa mai strige, iar când se lamurea ca e vorba de unul dintre noi, stingea lumina la loc.

A doua zi, dupa câteva ore petrecute prin împrejurimi, ne-am luat la revedere de la frumosul peisaj si ne-am reîmbarcat în masina. Pe drumul de întoarcere, facut la viteza constanta a „eficacitatii” benzinei, copiii erau vioi si galagiosi, nici urma de oboseala la ei! Doar adultii picoteau.

Au trecut multi ani de atunci, dar eu aplic pâna în ziua de azi metoda si daca suna alarma (am tot avut alarme, false, slava D-lui), însfac geanta cu actele si banii si, coborând scarile ma gândesc uneori ca am avut mare noroc în acel week-end cu camera noastra la subsol. Sa fi fost la etajul zece, Pino cel sistematic ne-ar fi cerut sa facem o repetitie coborând si urcând cele zece etaje pe scari, insistând asupra interdictiei de a folosi lifturile în caz de incendiu. Nici unul dintre noi n-ar fi îndraznit sa se opuna acestui exercitiu preventiv.

De atunci, de câte ori mergem la câte un motel, imediat ce ajungem sotul îmi spune: „Hai sa-ti fac instructajul Pino si sa-ti citesc regulile de evacuare în caz de incendiu”. Iar eu, neputând sa-l refuz, stau si ascult! Dar usa, sa ne fie cu iertare, o încuiem! Am cronometrat si am constatat ca împiedicatul de un scaun dureaza mai mult decât descuiatul usii, asa ca putem fi linistiti!

Veronica Lerner

 

wpe1.jpg (34427 bytes)

Veronica Lerner s-a nascut la Bucuresti într-o familie de intelectuali. A absolvit cursurile facultatii de Chimie ale Universitĺtii Bucuresti în 1967. A lucrat in învatamantul superior la Institutul de Petrol si Gaze, iar când acesta s-a mutat la Ploiesti in 1970, a trecut în învĺtĺmântul mediu. A pĺrĺsit România în 1982 împreunĺ cu sotul si fiul de patru ani si a venit în Canada, la Montreal. A fost angajatĺ imediat de cĺtre cea mai mare companie de prelucrare a produselor gazoase din lume, la un laborator industrial. In 1997 a fost transferata la Toronto si este directoarea laboratorului de analize al bransei canadiene a acestei companii multinationale.

In 1999 apare în Romania prima sa carte, Miniaturi de dincolo de Ocean". Dupa un an, in 2000 apare în Canada treducerea englezĺ a acestei culegeri, "Talking the World Over". În 2001 apare în România cel de-al doilea volum de culegeri "Gânduri printre rânduri", cu o prefatĺ de Adriana Bittel. În 2002 apare în Canada traducerea acestui volum, intitulat "Smiles in the Mirror". Cele douĺ volume românesti au fost expuse la Târgul de Carte "Bookarest 2002", la standul cĺrtilor din Canada. Recenzii laudative ale celor douĺ cĺrti au aparut în presa româneascĺ atât din România cât si din Canada.

Veronica scrie regulat la publicatiile lunare canadiene "Observatorul" si "Agenda Canadianĺ", dar sporadic mai colaboreazĺ si la alte publicatii. De doi ani este invitatĺ la biblioteca din Mississauga sĺ citeascĺ din cĺrtile sale la sĺrbĺtorirea zilei cĺrtii, care în Canada este pe 23 Aprilie, ziua de nastere a lui Shackespeare. Cĺrtile sale în limba englezĺ, desi cu specific românesc, s-au bucurat de succes la publicul canadian.

Home   Romanian Page