[left.htm]

LITTERAE
Multilingual literary magazine

ANA OLOS

O ÎNTÂLNIRE CU PARACELSUS

Experienţa mea de lectură a lui Urmuz a fost una dintre cele mai ciudate. Îl descoperisem în cele câteva pagini remorcate de scrierile lui Ciprian, prin anii şaizeci. Apoi de centenarul naşterii sale am scris un articolaş publicat abia după treisprezece ani - cu ocazia unei noi ediţii - la coada unui volum “omagial” dedicat unui coleg în prag de retragere din activitate. Dar despre altceva vreau să vorbesc.

În vara anului trecut m-am hotărât să consult un homeopat şi, conform obiceiului, m-am documentat puţin în prealabil. M-a amuzat numele întemeietorului ştiinţei hermetice: Teofrastus Bombastus von Hohen- heim. Cum poţi să consideri un asemenea nume “ermetic”? “Cataramele pantofilor mei ştiu mai mult decât Galenus şi Avicenna!” a exclamat el când studenţii săi au aprins un foc pentru sărbătoarea Sfântului Ioan, aruncând în foc Canonul de medicină a lui Avicenna. Întreaga lui operă pleacă de la deosebirea dintre microcosmos şi macrocosmos. După el omul este o “mică lume” comparabilă cu “marea lume”, cele două având în comun doar un M, indicând un mare secret. El are un Tratat despre matrice, un altul despre “bolile invizibile”. După el corpul omenesc are şapte organe comparabile cu cele şapte planete principale: creierul este Luna; inima, Soarele; splina, Saturn; plămânii, Mercur; stomacul, Marte; ficatul, Jupiter; rinichii, Venus. Mineralele guvernate de fiecare planetă sunt benefice organului corespunzător. Tot aşa vor fi stând lucrurile şi cu homeopatia? Similis similibus curantur, ca în proverbul despre muşcătura de câine vindecată cu păr de câine… Din lectura unei prefeţe la o carte de homeopatie (am pierdut citatul), am aflat cu surprindere că sunt un pian dezacordat, datorită unei traume psihice, un pian care trebuia reacordat. Numai că traumele pot fi de două tipuri: subtile sau brutale, care în realitate sunt acelaşi lucru(?!). Am mai aflat că secretele sunt o sursă potenţială de probleme, determinând cândva o rană adâncă, poate chiar făcută de un glonte de pistol. Homeopatul este un detectiv care descoperă secretul pacientului cu scopul de a-l trata, dar şi ca să-l transforme.

După ce am urmat tratamentul cu biluţele mititele ermetic închise în sticluţe, cu diluţii infinitezimale din diverse substanţe (pe care n-ar trebui să le divulg, pentrucă trădează caracterul omului) printre care: sepia, lachesis, nux vomica, şi, desigur, şi sulful pomenit în atâtea contexte, am simţit cum creierul meu deprivat de cafea lâncezeşte şi, într-un gest de revoltă împotriva constrângerii, m-am lăsat de tratament. Dar se petrecuse în mine o schimbare ciudată după acea “purificare”. Eram de acum un pian re-acordat. Simţeam imperios nevoia să ascult muzică. (De fapt homeopatul mă şi întrebase, înainte de a-mi stabili schema de tratament, dacă eram sensibilă la muzică şi ce preferinţe aveam. “Sensibilă până la lacrimi ?” m-a întrebat el. “Oh, nu chiar!”, am zis. Dar am constatat mai târziu că minţisem.) Pe lângă muzică, mai simţeam şi nevoia să beau vin. Sau asta era doar pentru că, în faza a doua a tratamentului, medicul îmi îngăduise, ca recompensă pentru toate frustrările la care mă supusese, să beau şi câte un pahar de vin? S-ar putea. Şi atunci mi-am amintit din nou de Urmuz. Literatură miniaturală

În modul cel mai neaşteptat, lectura se desfăşura pe alte căi decât cele obişnuite. Citeam tot timpul, dar nu textele scrise de el. Fără vre o intenţie anume, ghidată ca de un misterios “maestru spiritual”, puneam mâna pe câte o carte din bibliotecă, ea se deschidea la o anumită pagină, iar eu citeam consternată ceva care se referea, fără nici o îndoială, la Urmuz. De parcă citeam ceea ce citise el. Gândeam ca şi cum n-aş mai fi fost eu, ci el. Simţeam ceea ce trebuie să fi simţit şi el. La un moment dat am avut şi un vis ciudat în care tot ce scrisese Urmuz se explica foarte clar. Aveam impresia că ştiam totul despre el, dar că, totuşi, n-am ajuns la capăt. Şi camera mea se umplea de cărţi deschise la anumite pagini, la fragmente care păreau să răspundă la întrebări şi să-i/să-şi “corespundă”. Numai că lecturile mele nu mergeau numai spre istoria literaturii cu ajutorul căreia încercam să-l găsesc în epocă. Aveam apetitul mai ales al unor lecturi “ştiinţifice”. Am găsit o istorie a ştiinţei din secolul al XIX-lea şi descopeream idei care se legau de textul lui Urmuz. (Sau poate ar trebui să spun doar “urmuz”, considerând numele autorului şi titlul opusculului pur şi simplu “nume de fişier” (file name, în limbaj de computer). Matematică, fizică, chimie, biologie - toate păreau să se lege. Gândirea sistematizatoare, sintezele la care se ajunsese, tainicele căi spre miezul materiei... Dar mai erau şi psihologia, filozofia şi, desigur logica. De la antici la moderni, alergam înnebunită printre idei care mi se păreau toate importante şi reflectate în paginile urmuziene. Dar când mă întorceam la textul propriu-zis, mi se părea că visasem. Nu mai semăna deloc cu ceea ce fusese în mintea mea. Şi totuşi, de la acele texte pornisem.

O vizită întîmplătoare (?) la muzeul mineralogic din oraş m-a transpus în lumea minunată a cristalelor. Mi-am amintit că Eminescu are o poezie despre ele:

CRISTALOGRAFIE

(1879)

Cînd aduce blonda Liză
 Socoteala unei vedre,
Universul cristaliză
 Hexacontetraedre.

Numai că limba mea avea dificultăţi în a pronunţa acel ultim cuvânt-vers eminescian. Figură geometrică cu şapte feţe? Dar ce voia să fie acel “contetr”, din care “tetr” sugera cifra patru din tetraedru, “con” devenind şi el astfel limpede. O geometrie peste puterea mea de înţelegere, la fel ca Universul. Oricât de clare ar fi primele două versuri cu blânda Liză…

Poezie scrisă la Berlin, pe vremea studenţiei lui Eminescu? De verificat mai târziu.

Cel mai fascinant e cum acelaşi lucru poate lua forme atât de diferite. Cristale mici colorate, ca şi cuvintele, şi formaţiuni uriaşe, cu cele mai bizare alcătuiri şi contururi, în culori de neînchipuit. Dimorfismul - anumite combinaţii chimice au proprietatea de a se cirstaliza sub două forme diferite în condiţii deosebite. Izomorfism, homeomorfism, pseudomorfoze - ce nume ciudate! Ghidul îmi spunea ceva despre “molecula integrată”, punctul fix de unde pleacă natura în formarea mineralelor. Transformările ciclice pe care le-au suferit mineralele de-a lungul istoriei Pământului: eroziune, sedimentare, metamorfism, înlocuirea unui mineral cu altul mai recent decât el. Petrografia, scrierea despre/cu/pe pietre? Clasificările litologice…Domnul Humboldt a studiat şi vulcanii? Am citit şi eu o carte despre vulcani. Mi-a fost dăruită de ziua mea la douăzeci de ani. Harun Tarzieff, de nu mă înşel (oricum, Al Raşid nu putea fi), Întâlnirea cu Diavolul.

Brogniart (1827) a introdus noţiunile de structură şi textură. Rocile pot fi eruptive, metamorfice, sedimentare. Sorby, întemeietorul petrografiei moderne, a folosit microscopul polarizant pentru studiul secţiunilor subţiri tăiate din minerale şi roci (ideea încă din 1827, la Nicole, fără “schi”!). Cele mai variate obiecte, ca dinţi, oase, fragmente de lemn fosil, erau tăiate în lame subţiri şi studiate la microscop. De la observaţiile de detaliu, s-a trecut la utilizarea sistematică a analizei chimice cantitative, combinată cu examenul microscopic pentru determinarea metalelor constituente, a structurii asociaţiilor, ca şi a proporţiilor relative. Progresele petrografiei s-au datorat folosirii microscopului polarizant, deşi la începutul folosirii lui au existat obiecţii serioase din partea unor geologi eminenţi. Auguste Compte avea chiar o listă a “problemelor de prisos”, cele care erau peste puterea de înţelegere a spiritului uman. (De consultat, revizuit, adăugit!)

În paleontologie, găsirea în fosile a unei axe de simetrie de ordinul 5 este considerată o dovadă a originei biologice, spre deosebire de artifactele geologice. Condiţia de existenţă a structurilor cristaline neideale se leagă de creşterea structurii pentagonale. Icosaedrul regulat are axe de simetrie de ordinul 5, 3, 2 şi 20 feţe. Multe particule de virus au această formă. Împachetarea întâmplătoare şi politipismul. Împachetarea se referă la regulile de aranjare a atomilor care să conducă la structuri ordonate, dar care nu reprezintă cristale ideale. Un exemplu îl constituie împachetarea unor sfere rigide ce posedă o singură axă de simetrie de ordinul cinci. Împachetare întîmplătoare. Structurile cristaline ale elementelor din tabel se aseamănă cu aranjarea cărţilor pe rafturi într-o bibliotecă.

În Istoria generală a ştiinţelor de Rene Taton, vol. III, după o prefaţă despre geniul secolului al XIX-lea, înşiruirea ştiinţelor din tabla de materii arată, probabil, şi o ierarhizare a lor. I. Matematica, cu capitolele: Algebra şi geometria; Analiza matematică şi teoria numerelor; Probabilitate şi statistică. II. Mecanica şi astronomia: Apogeul şi incertitudinile mecanicii clasice; Explorarea universului stelar; III. Ştiinţele fizice: Progresele opticii instrumentale; Evoluţiile teoriilor asupra luminii; Acustica; Electricitatea şi magnetismul; Studiul experimetal al fenomenelor termice; Natura şi dezvoltarea termodinamicii; Dezvoltarea chimiei; Parte a IV-a: Stiinţele pământului: Cap.I Ştiinţele mineralogice.

M-am oprit aici. Am constat cu tristeţe că nu ştiu mai nimic din toate astea şi că nu mai am nici o şansă să ajung cu recapitularea ştiinţelor nici măcar până în prag de secol XX. Câte ceva prinsesem, totuşi. Curba lui Gauss seamănă, indubitabil, cu un capac de pian, dar şi cu linia din designul aripei găinuşei pe roţi, cea care îşi deschidea şi închidea pocnind aripile de lemn când copilul - acum jumătate de secol - o trăgea după sine. Clopotul lui Gauss e însă aidoma ca linie cu pisoarul banal devenit operă de artă la Marcel Duchamp. Objet trouve. Am găsit şi ceva legat de ureche şi matematicianul Euler. Dar, între timp, am pierdut informaţia. Prin cărţi mai noi sau mai vechi, până la Penrose şi Hawking, revin mereu figuri semănând cu o pâlnie, în variate poziţii. Sunt nenumărate forme asemănătoare şi în trei dimensiuni, în lumea din jur; să ne amintim de clepsidră sau chiar de banalul ustensil din dotarea oricărei gospodine. Dar mai pe înţelesul meu au fost poveştile despre viaţa unor savanţi modeşti, care mureau fără să ştie ce descoperiri grozave făcuseră - nu-i vorbă, simultan cu alţii - în căutarea soluţiei pentru aceleaşi probleme. Bieţi muritori, angajaţi în aceeaşi aventură a cunoaşterii, într-o întrecere nemiloasă cu Timpul. Dar câte mari descoperiri nu fuseseră făcute numai din pură întâmplare. Mai erau însă şi poveşti despre soluţii venite în mod miraculos. Din senin, sau în timpul somnului.

În nebunia asta a lecturii, sărind de la un lucru la altul, neştiind de ce, împinsă de nu ştiu cine, de nu ştiu ce, incapabilă de a ordona ceea ce făceam, incapabilă de a pune ceva pe hârtie, treceam în mare grabă mai departe - o fugă de idei cu idei ce caracterizează stările de surescitare nervoasă. Deodată, din lumea logică şi ordonată a ştiinţei, m-am trezit în extrema cealaltă, a căutărilor “para”-. În voluminoasa monografie Brâncuşi a lui Radu Varia se afirmă la un moment dat (chiar dacă am refuzat de la bun început ideea) că o influenţă determinantă asupra sculptorului ar fi avut-o, în timpul petrecut într-un spital, în drum spre Paris, cartea Madamei Blavatsky despre ştiinţa esoterică. Găsesc Vocea tăcerii tradusă de Elie Dulcu în editura “Neuron”. Dar cum fiul meu îmi povesteşte că cineva s-a izolat de lume urmând preceptele sectei “Aum”, nu îndrăznesc să pătrund prea adânc în misterele cărţuliei despre învăţătura secretă, reţin doar două versuri care ar putea să explice ceva din viaţa şi moarte lui Urmuz:

Calareste Pasarea Vietii daca vrei sa cunosti
Paraseste-ti viata daca vrei sa traesti

Nota la versul al doilea spune, probabil, să nu interpretăm ad litteram, că trebuie să părăsim viaţa “personalităţii fizice” pentru a trăi “în Spirit”. Dar ce se face acela care nu citeşte nota? Să i se fi întîmplat asta lui Urmuz?

Astronomia şi astrologia mergeau paralel în Evul Mediu, iar astăzi sunt, în reviste, pe pagini vecine cu informaţia serioasă. Malraux are o povestire ciudată despre aflarea autenticităţii unei bucăţi de stofă propusă spre cumpărare unui muzeu din Paris. Vizita la o faimoasă “clairvoyante” care să dea “informaţii” despre lumea lui Alexandru cel Mare…

Abordarea ilogicului şi iraţionalului cu mijloacele raţiunii nu pare calea cea mai potrivită. Am plonjat aşadar - cu frică, ce-i drept - în domeniul ştiinţelor oculte. Un dicţionar Chambers, pe lângă natura şi maeştrii ocultismului, a venit şi cu o listă de exemple de gândire ocultistă în literatură: Balzac, Baudelaire, Blake, Cyrano de Bergerac, Fournier, Goethe, Jung, Maeterlink, Mallarmée, Nerval, Novalis, Platon, Shakespeare, Strindberg. Suprarealrealiştii şi simboliştii erau trecuţi în vrac. “Foc! Foc!”, mi-am spus, şi m-am întors la natura fenomenului: alchimia, analogia, androginia, arithmanţia, astrologia, Atlantida, Lumea de dincolo, magia neagră, Cabala, elementele, ezoterismul, francmasoneria, muzica, mitul, numerele şi simbolismul, geometria, orgia, reîncarnarea, tarotul, copacul, timpul, limba pierdu-tă, secretul, etc. Mai mult decât promiţător !

M-am gândit să încep cu ceva despre Goethe. El zicea despre iniţiere că este ceea ce îi face pe indivizi să devină ei înşişi. În timpul studiilor sale juridice, Goethe a fost asaltat de o suferinţă de ordin psihosomatic. Părinţii săi l-au dat în grija unui doctor de tradiţie rosicruciană pentru care tratamentul trupului trebuia să ducă la însănătoşirea sufletului. Goethe a îneput să-i citească pe Paracelsus, Jakob Bohme, Giordano Bruno şi alţii. Era preocupat de ermetism. Rudolf Steiner spune că, după o îndelungată maturizare, Goethe a chiar reuşit să atingă misterele supreme.

Tot la pagina despre Goethe, un mic citat. Îl rezum. Masonii trebuie să construiască un templu, dar care nu trebuie să fie vreodată terminat, pentru a-i feri pe constructori de infatuare. Templul este simbolul iniţierii care nu ajunge niciodată la desăvârşire. Căutarea graiului pierdut, a limbii originare, se bazează pe dialogul care e mai important decât ceea ce se spune. Unul din textele masonice moderne este Constituţia Anderson care stabileşte obligaţiile membrilor de a deveni, printre altele, oameni de onoare, oneşti şi modeşti, supunându-se legii morale. Dar ceea ce mi-a atras mai mult atenţia a fost anul publicării acestei constituţii: 1723! Obsesia numerelor, ramura de salcâm, Acacia, “acaţul” cu care îşi începe şi Coşbuc lista cu denumirile populare ale plantelor.

“Cauzalitatea raţională”, spune textul despre ANALOGIE în dicţionarul ocultismului (p.10), “asociază două evenimente într-o relaţie de cauză şi efect”; de exemplu, împingi un pahar (marginal!) şi el cade. Analogia, pe de altă parte, pune alături aceste elemente (cauză-efect) pentru a accentua o trăsătură care este comună pentru două evenimente, obiecte sau fiinţe. Important este accentul pus pe pe trăsăturile comune la cele două fenomene cercetate. Acelaşi lucru îl regăseşti în esoterism, unde noţiunile de simpatie, exorcism şi iubire sunt esenţiale. Este citat Pledan (p.10), după care analogia ne permite să trecem de la necunoscut la cunoscut, de la fenomen la numen, de la vizibil al invizibil. Numai că se vorbeşte şi de un delir al analogiei în al cărui vârtej periculos au mai căzut şi alţii, mergând pe ramificaţiile întortocheate ale asociaţiilor. “Asociaţionismul” - o boală pe care sunt pe cale s-o descopăr.

În gândirea ermetică (Nataf, p.1o), metoda analogiei începe prin simpla alăturare a două idei şi se termină cu intuirea relaţiei ultime a procesului de cunoaştere, analogia dintre microcosm şi macrocosm. Dar analogia nu ne oferă o dovadă definitivă, pentru că adevărul revelat este doar simbolic. Adevărul în hermetism e reprezentat de o asimptotă, o linie care se apropie constant de o curbă fără să o poată atinge vreodată. Se exemplifică prin paralela dintre Zeus şi Jehova. (Pentru mine hermetismul este o vitrină de librărie unde era o carte despre esoterism iar eu nu aveam acces la ea pentru că librăria era închisă!) Prin analogie, deci, nu se va obţine niciodată completa identificare. Dar, prin jocul cu relaţionările - un proces dialectic care seamănă cu un “puzzle” = potrivind fragmentele în golurile unei imagini ce trebuie reconstituită - analogia ar putea deveni un procedeu complementar investigaţiei ştiinţifice a cauzalităţii. Prin urmare, analogia ar putea deveni şi metoda ideală de abordare a lui Urmuz.

 

BUZUNARUL LUI URMUZ

Cum ar putea fi elucidată însă enigma morţii lui Urmuz azi, când de-a lungul secolului s-au adunat alte şi alte morţi neexplicate? Poliţaiul care a întocmit procesul-verbal de constatare a evenimentului petrecut la 23 noiembrie 1923 ( 2x23 !!!) fusese foarte sigur că are de a face cu o sinucidere. De altfel nimeni dintre cei care s-au ocupat de cazul Urmuz nu s-a îndoit de asta. Sinuciderile erau la modă şi cel puţin doi dintre admiratorii lui Urmuz (Saşa Pană şi Ilarie Voronca) s-au sinucis şi ei mai apoi. Astăzi se vorbeşte doar printr-o reducere la absurd de “sinucidere” aranjată să pară crimă.(Culianu?) Oricum, ar fi hazardat să dăm o soluţie problemei. În vederea unui asemenea demers ar fi necesară îndemânarea şi raţiunea lucidă a unei Miss Marple ori a personajului rezolvitor de enigme din romanele Vioricăi Rogoz, ca să ne păstrăm pe teren autohton.

Dosarul Urmuz ar trebui să cuprindă toate documentele existente. Pe lângă ceea ce se găseşte în volumul publicat de Saşa Pană, ar trebui văzut ce se mai găseşte prin biblioteci şi arhive, ar trebui căutaţi cei care au rămas din familie, martori oculari sau auriculari de o sută de ani, ar trebui vizitate locurile pe unde a umblat etc. etc. Dar cum personal nu pot face această investigaţie “pe teren”, din diverse motive, mă gândesc să abandonez pentru o vreme, aşa cum au făcut-o şi alţii, chestiunea dosarului.

Totuşi…câteva sumare observaţii: Cea mai absurdă urmuziano-carageliană scriere din volumul Pagini bizare este “Film documentar al morţii” unui “om împuşcat” numit apoi “individ”, la început neidentificat, asupra căruia s-au găsit “mai multe notiţie, scrisori şi o carte de membru No. 10436 a soc. Funcţionarilor publici pe numele D. Demetrescu Buzău ajutor Grefier Casaţie” de al cărui nume se leagă direct “suma de lei 943 (nouă sute patruzeci şi trei)” în procesul-verbal (datat: “Astăzi 23.nov. 923) al cărui autor este “Noi N. Dezideratul, comisar de poliţie şeful circ. 3 perif. Buc.”. Cine altul decât “nedezideratul” care “s-a transportat în localitate”, “în dosul bosketului într-un bosket” putea să se ocupe de acest caz al “cadavrului” identificat mai apoi de “cei în drept” ca proprietar al documentului cu pricina şi avându-şi domiciliul în str. Apolodor nr. 13? Îmbrăcat în haine a căror culoare era un compromis dintre alb şi negru, el ţinea în mâna dreaptă un revolver marca S. T. M. când a fost descoperit de “sergentul de oraş cu seria 738 anume Roşu Gh.”. Nu cumva, pe lângă atmosfera unei schiţe de Caragiale, sunt, totuşi, prea multe lucruri ciudate în acest proces-verba, care se cuveneau luate în seamă? Ce s-a găsit în buzunarele celui mort? 2 scrisori, 2 chitanţe, 2 cărţi de vizită cu numele lui D. Demetrescu-Buzău Magistrat, 2 carneţele de note, 2 chei mari, 5 cartuşe netrase în revolverul S. T. M.! Chiar dacă au mai fost şi alte lucruri şi, pe lângă cheile mari era şi a treia, cheia mică, numerele care se repetă cu obstinaţie 2, 3, 5 sau multiplii lor, să fie doar o întâmplare? Pistolul S. T. M., conţinând consoanele din numele lui Stamate, a fost folosit fără nici o intenţie? Pistolul şi Stamate? Cum de s-a ajuns atât de uşor la concluzia că Urmuz s-a sinucis? Fără îndoială că a fost hotărâtor cuvântul cumnatului său, D-l Stoicescu, funcţionar superior în ministerul de Industrie şi comerţ, care a dat o explicaţie plauzibilă: “în ultimul timp suferia de nervi în ultimul grad boala care l-a determinat să-şi curme viaţa”. De la certificatul medico-legal succint, neutru şi sec, în care neurastenia trece la “observaţiuni” asupra cauzei morţii, iar “cauza” este “fractura craniului prin armă cu foc”( în paranteză “revolver”), la “ecourile din presa vremii” în care glonţul trece, romantic, chiar prin inimă şi se fac observaţii despre profilul intelectual şi moral al sinucisului, este o distanţă stilistică apreciabilă. Articolul din 26 noiembrie de un anume “C.”, în care Saşa Pană îl vede pe Ciprian - de ce nesemnat? - îl prezintă pe cel plecat ca “fiu al regretatului medic cu acelaşi nume”, “licenţiat în drept, având o rară cultură literară şi artistică”, “ros de o boală nemiloasă”, căutându-şi “salvarea într-un glonţ de armă”. Evaluarea activităţii literare a prietenului său - dacă Ciprian este cel care scrie - nu este de loc elogioasă, nejustificând cu nimic acel “cult” de mai târziu: “citea bucăţi literare curioase de o căutată originalitate, încercând să-şi arate dispreţul faţă de forma literară - după cum sfătuia Hajdeu pe pesimişti.” Tot aşa de…bizare sunt şi observaţiile cu care se încheie articolul. Se deplânge felul cum a murit, “ de râsul celor care nu l-au cunoscut, care nu l-au înţeles şi care nici nu putea să înţeleagă un suflet atât de complicat ca al lui”. Magistraţilor li se atrăgea atenţia că “au datoria să-i ia corpul de la morgă”(?!), iar prietenilor li se cerea să nu-l uite “pe îndrăgostitul concertelor bune şi al cărţilor alese - pe bietul Buzău…” Parcă e un ecou al unei frânturi de frază dintr-o scrisoare a lui Alecsandri: “Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult (căci el era mort de mai mulţi ani)”. Ciudat este că Alexandrescu a murit la 26 noiembrie, ziua în care, conform tradiţiei, ar fi trebuit să fie înmormântarea lui Urmuz. O pură întâmplare?

Dacă acel “C.” fusese chiar Ciprian, nu e de mirare că anumite bănuieli de plagiat sau chiar furt literar s-au îndreptat înspre el. Figura sumbră, adânc ridată a lui Ciprian, identificarea sa cu rolurile malefice pe care le interpreta cu predilecţie ca actor, justificau bănuiala şi violenţa cu care îl atacase Arghezi. Cu toate că, analizând ceea ce ce i se atribuie lui Urmuz ca operă certă a sa, nu credem că piesele al căror autor se declara a fi Ciprian ar fi putut fi chiar scrise de Urmuz, pentru simplul motiv că e prea mare diferenţa stilistică, lucru ce se poate dovedi azi, folosind un computer. Dar succesul de mai apoi al lui Ciprian şi poate şi schimbarea evidentă în destinul lui Voronca, par să se lege într-un fel nelămurit de dispariţia lui Urmuz. A scris oare Voronca undeva ceea ce promisese în 1930?:

“Va  trebui să povestesc cândva cum faţa lui ca o lună ovală a stat lipită alb de perdeaua insomniei mele, să arăt cum Urmuz a trecut prin miezul lucrurilor şi al înţelesurilor ca o rază de Roentgen neoprită, pierzându-se în nesfârşit. Lumea nu era privită cu un ochean invers, cum un început de unanimă acceptare caută să o afirme confortabil, ci toate castelele de cărţi de joc, clădite pe un fluviu în devenire.”

Nota de la subsolul mărturisirii lui Voronca, scriere dedicată de altfel lui Saşa Pană, are un conţinut misterios:

“Urmuz  n-a fost un ‘scriitor’, după cum de altfel nu a fost nimic din tot ce-ar putea fi scris într-o serie numerică. Va trebui să folosesc cândva amintirile povestite cu o emoţie până la sfâşiere despre Urmuz de Mac Constantinescu. Dar cum să scriu fără să-l umilesc pe Urmuz, fără să deştept cu o mişcare a braţului un ţipăt îngrozitor în tăcerea de cristal a acestei odăi, fără să spulber cu mâna pasărea închipuită de funigei în această toamnă? Încerc acelaşi sentiment faţă de celălalt mare vizionar: Constantin Brâncuşi.”

Aşezarea lui Urmuz alături de Brâncuşi şi punerea între ghilimele a calităţii sale de scriitor ne întăreşte convingerea că el aparţine mai degrabă categoriei de “înţelepţi”, mai mult gânditor decât scriitor, dar un gânditor care avea faţă de sine şi de lume o atitudine atât de echivocă şi ironică încât a fost luat în serios abia după ce a dispărut, dar nici atunci cu adevărat. Învăţătura sa a fost asemenea cu firimiturile lăsate în urmă de copiii părărsiţi în pădure şi care au fost cu ciugulite de păsări. Dar oare ce să înţelegem din acea viaţă numită de unii “lamentabilă”, de alţii “halucinantă”?

Ana Olos

Pagina Romaneasca     Home   Redactionale