[left.htm]

LITTERÆ
Multilingual literary magazine

Eugen A. Giurgiu:

Regele si Traditia Populara

Exista un paralelism usor de sezisat între religia unui popor pe de o parte si institutiile sale juridice, religioase si politice pe de alta parte. Aspiratiile spre adevar si dreptate, înnascute în firea omului, se manifesta în cultura orala a popoarelor, în poezie, în cântece, în basme. In cazul poporului nostru care s-a nascut crestin, o extrem de puternica influenta religioasa s-a facut simtita înca din cele mai vechi timpuri. Imaginea despre lume a românilor s-a modelat dupa învatatura crestina a unui Dumnezeu unic, atotputernic, atotstiutor, omniprezent si bun, care se afla în raporturi permanente cu omul. Esential în aceste raporturi este nemarginita dragoste a lui Dumnezeu fata de oameni, si datoria crestinului de a se supune legilor divine, în propriul sau interes, adica în interesul mântuirii sale, dobândite ca rasplata pentru respectarea vointei Celui de Sus.

Evident ca aceasta obedienta a poruncilor divine ar fi de neconceput fara convingerea nestramutata în bunatatea nesfârsita a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu imperfect, razbunator, rau intentionat si mincinos e de neconceput.

Plin de cuviosie românul si-a dorit sa traiasca potrivit cu învatatura rugaciunii de baza a crestinului: "Precum în cer asa si pre pamânt." Dusa mai departe, aceasta aluzie la domnia cereasca a dat nastere conceptiei politice esentiale a neamului nostru. Asa cum avem în cer un Domn pe care îl slujim cu credinta, aici pe pamânt ne supunem unui domnitor, care om fiind, a fost creat dupa chipul si asemanarea stapânului lumii. Nu e lipsit de semnificatie faptul ca în româneste, spre deosebire de alte limbi, folosim acelas cuvânt pentru a desemna si pe Domnul nostru Iisus Christos si pe Domnul Tarii Românesti. In franceza, în engleza, în germana, s.a.m.d., denumiri divine ca Dieu, God, Gott, nu pot fi aplicate unor functii pamântesti. Se poate spune fara exagerare ca în majoritatea cazurilor, domnitorii nostri au corespuns caracterului nobil si înalt atribuit de popor. Numai asa se explica caracterul revolutiilor populare din tara noastra, îndreptate nu împotriva monarhului ci a celor care îi nesocoteau poruncile. Horia, Closca si Crisan, s-au ridicat nu împotriva împaratului ci a nobilimii maghiare asupritoare. Acelas lucru se poate spune si despre Avram Iancu, iar Tudor Vladimirescu si pandurii sai au luptat nu împotriva domnitorului, ci pentru dobândirea de drepturi nationale.

De-a lungul istoriei noastre, între popor si monarh s-au stabilit relatii de respect reciproc si de într-ajutorare. Astfel, domnitorul stia ca se poate bizui pe sprijinul poporului ai carui fii nu precupeteau sa-l sprijine în lupta lui dreapta pentru libertate si buna stare. Numai datorita acestei bune relatii am reusit sa ne mentinem secole de-a rândul, în pofida unor conditii vitrege. Succesele noastre în lupta se datoreaza tocmai acestei solidaritati structurale organice dintre monarh si popor. Realizarea aspiratiilor noatre nationale, pastrarea integritatii noastre ca neam, pastrarea limbii si culturii, nu ar fi fost posibile fara acea strânsa colaborare a monarhului cu poporul. Faptele de arme ale lui Mircea cel Batrân, ale lui Stefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazul, sunt rezultatul concret al conlucrarii domnitorului cu supusii sai.

A fost vointa providentei divine ca visul înaintasilor sa fie realizat de regii nostri buni si viteji, care s-au confundat cu interesele neamului românesc. Ei au stiut sa-si aleaga sfetnici întelepti si au izbutit sa puna în miscare toate fortele natiunii pentru a face din Regatul Român o Românie Mare si moderna. Datorita reformelor introduse de guvernele regale, tara noastra s-a ridicat în scurt timp la nivelul social si economic al multor vechi democratii europene.

Influxul de capital strain a permis desvoltarea industriei si agriculturii. Improprietarirea taranilor a adus dupa sine un surplus de produse agricole care au facut ca România sa devina grânarul Europei. S-au deschis banci, s-au facut drumuri, s-au desvoltat retele de comunicatii moderne, s-a întemeiat Teatrul National si Opera Româna, s-au deschis case de editura, s-au înfiintat societatea scriitorilor si societatea compozitorilor, s-au fondat reviste culturale în toate provinciile tarii, etc.etc. România a devenit o tara bogata.

In mijlocul tuturor acestor prefaceri se gasea regele, catalizatorul energiilor neamului, arbitru sever si impartial, capul statului, continuatorul traditiilor seculare de protectie parinteasca a intereselor poporului.

Regele nu ne-a divizat în clase sociale, nu ne-a învrajbit, nu ne-a atâtat pe unii împotriva altora, nu a aruncat în închisori pe cei ce aveau curajul opiniilor, nu ne-a deportat, nu ne-a trimis la munca fortata si nu ne-a constrâns sa traim în lagare. Regele nu ne-a deposedat de bunurile agonisite prin munca, talent, pricepere si harnicie. Nu ne-a luat casele si pamânturile, nu ne-a fixat norme de munca, nu ne-a impus cote si nu ne-a luat vitele din batatura. Toate acestea le-au facut altii: cei care au ruinat tara, care au distrus industria, care ne-au furat, ne-au jefuit, ne-au aruncat în închisori, ne-au vândut strainilor, si-au ridicat palate prin pauperizarea sistematica a poporului, au distrus lacasuri de cultura, au darâmat biserici, au desfiintat sate, ne-au torturat trupurile si sufletele, ne-au înfometat ca sa ne poata aservi, si dupa ce ne-au transformat în sclavi, ne-au cerut sa-i preamarim.

Instruiti si adapati la izvoarele otravite ale unei ideologii imbecile, au venit de peste hotare ca sa ne smulga din istoria noastra nationala, sa ne desnationalizeze prin internationalizare si sa ne dea o noua identitate, straina de românismul nostru. Ne-au decapitat fiinta nationala, prin isgonirea regelui; s-au substituit unei structuri politice organice, nascute din stradaniile noastre de veacuri, asumându-si functii pentru care nu aveau nici capacitate mintala, nici pregatire, iar dupa ce actiunile lor distrugatoare si-au produs efectele scontate, dupa ce frumoasa gradina care era România s-a umplut de spini si de balarii, si-au schimbat mastile si s-au cocotat din nou în scaunul puterii.

Ce au ei comun cu traditia noastra româneasca? Cu mintile lor îmbibate de false dogme, cu inertia lor de gândire corupta, cum pot ei întelege ce înseamna un popor ale carui radacini culturale îsi trag seva din sbuciumata sa istorie? Crescuti pentru a fi vrednici internationalisti, dupa ce si-au închinat viata unei devize antinationale (proletari din toate tarile, uniti-va), cum îsi închipuie ei ca vor reusi sa se interpuna pe veci între rege si poporul sau? Acea sfânta si istorica legatura care ne-a unit cu monarhii nostri nu se supune legilor încropite de indivizi. Istoria are legile ei, mai presus de ambitiile gaunoase ale unor conducatori improvizati. Ei nu vor putea determina viitorul României, chiar daca pentru moment au în mâna si pâinea si cutitul.

Valul de entuziasm si de dragoste fata de regele nostru, primit de popor cu o însufletire fara seaman, nu le spune nimic? Noi vedem în rege pe eliberatorul nostru mult asteptat. Noi credem în reînvierea României si în restabilirea legaturilor naturale traditionale între rege si neam. Vrem sa îngropam pentru totdeauna cosmarul acelor decenii de suferinta. Vrem sa redevenim demni, mândri de trecutul nostru, mândri de institutiile noastre, vrem sa ne reîntoarcem la traditia noastra de civilizatie si de cultura nationala. Cei ce se opun vor fi alungati din mijlocul nostru nu prin forta bruta ci prin dispretul unui popor pe care nu l-au înteles pentru ca nu l-au cunoscut niciodata.

Regele, Biserica si Scoala.

Faptul ca vizita M.S. Regelui Mihai în Romania a fost ocazionata de invitatia P.S.S Episcopul Sucevei nu e lipsit de semnificatii. Acum mai bine de cinci sute de ani, pe câmpia numita "Direptatea" din marginea Sucevei, printul Stefan, fiul lui Bogdan, proaspat reîntors din exil, a fost aclamat de multime si întronat cu voia lui Dumnezeu, Domnitor al Moldovei. Ca si Mircea cel Batrân, marele sau premergator din Tara Româneasca, Stefan va cladi biserici si manastiri pe tot cuprinsul Moldovei. Acest început de traditie a fost continuat apoi de toti voevozii nostri cei buni, al caror nume a ramas pe veci legat de întemeierea sfintelor lacasuri. Dar, precum se stie, bisericile si manastirile nu erau numai locuri de închinaciune. Primele scrieri si primele tiparituri care au constituit începutul unei culturi nationale originale, se datoreaza unor carturari ridicati din sânul clerului. Biserica a devenit astfel cea dintâi scoala a neamului nostru. Rolul bisericii în formarea constiintei nationale, nu numai în cele doua voivodate ci si în Transilvania, a fost astfel determinant. Cele dintâi scoli au fost înfiintate si au functionat pe lânga si sub obladuirea bisericii. Când regele Carol I lasa prin testament mai mult de jumatate din averea sa unor asezaminte culturale si bisericesti, continua o veche traditie de sprijinire a învataturii neamului.

Regele, biserica si scoala, au fost si ar fi trebuit sa ramâna trei elemente de baza în plamada spiritualitatii românesti. Interludiul comunist a cautat si în buna masura a reusit, sa împiedice armonioasa desvoltare a structurii spirituale a poporului nostru. Regele a fost constrâns sa abdice, biserica a fost corupta si transformata în unealta de preaslavire a nimicniciei comuniste, (onoare execeptiilor), iar scoala a devenit o institutie de mutilare a sufletelor noilor generatii. Urmarile se simt si se vad în mai toate domeniile de activitate. Sa ne miram ca parlamentul din Bucuresti, forul reprezentativ al unui popor prea rabdator, a ajuns un circ national ale carui sesiuni sunt urmarite de public pentru caracterul lor de bufonerie demagogica? Sa ne miram ca legile se fac si se desfac în functie de interesele guvernului si nu ale poporului pe care parlamentul ar avea menirea sa-l serveasca? Sa ne miram ca am ajuns de râsul lumii pentru ca încercam sa inventam cu orice pret o democratie originala, ca si cum Bucurestiul ar oferi universului modelul organizarii politice? Sa ne miram ca membrii parlamentului sar dintr-un partid în altul ca si cum s-ar da jos dintr-un tren ca sa se urce în altul chiar daca merge în alta directie? Unde sunt educatorii neamului? Cine poate oferi un exemplu de seriozitate, de demnitate si de sacrificiu al intereselor personale în favoarea interesului national? Dela cine sa învatam sa muncim cinstit, cu raspundere si cu rabdare? Cine ne învata cum sa ne purtam unii cu altii, în spirit crestinesc, cu dragoste si buna întelegere? Cine ne învata buna cuviinta, bunele maniere, politetea elementara, fara de care nu avem ce cauta în Europa? La ce scoala se ne trimitem copiii? Unde sunt acei dascali luminati care stiu sa formeze caractere? Li se creeaza oare acestor cadre didactice conditii de lucru si de viata? Mai sunt oare tinerii merituosi atrasi de nobila misiune de a-si împartasi cunostiintele, când sunt platiti cu lefuri de mizerie? Pe ce treapta sunt plasate cadrele didactice în scara de salarizare? Mai este azi scoala cea mai importanta institutie în stat? In scoala se formeaza fii natiunii, nu în parlament, nu în guvern, nu în viata politica. De scoala, de nivelul educatiei, depinde viitorul natiunii. Cât la suta din bugetul statului e alocat învatamântului si cât armatei? Ce salariu are un colonel si ce salariu are un învatator sau un profesor de liceu? Cine apreciaza ierarhia de valori a functiunilor de baza ale statului? Un guvern care nu-si întelege menirea si care este exclusiv preocupat de a ramâne la putere nu pentru ca ar detine secretul refacerii tarii ci pentru ca e mai usor sa dai din gura în parlament decât sa muncesti, e sortit pierii. Mai devreme sau mai târziu.

Biserica e la fel de neglijata si de dispretuita ca si scoala. Si preotul traeste în mizerie. Grija zilei de mâine nu-i permite sa-si îndeplineasca misiunea. Deposedat de bucata de pamânt data odinioara în folosinta de parohie, cu un salariu ce nu-i ajunge nici pentru pâinea cea de toate zilele, prost îmbracat, neînteles si batjocorit, se situeaza la mijloc între un marunt functionar si un taran sarac. Putem astepta din partea lui daruirea pe care o implica rolul lui spiritual?

Ca institutie, Biserica nu mai are aproape nici un prestigiu. Rolul ei de catalizator al fortelor binelui si de raspândire a virtutilor crestine a fost diminuat la extrem si se pare ca, (o spunem cu regret), asa a ramas. Cu atât mai merituos si mai plin de întelesuri apare gestul P.S. Episcopului Sucevei, caruia se cuvine sa-i aducem un respectuos omagiu. Prezenta Regelui la Suceava reînoada firul rupt al unei traditii seculare. Asemenea atâtor alti voievozi, cel care a fost Marele Voievod de Alba Iulia, Regele, a îngenunchiat cu evlavie la picioarele Mântuitorului, realizând astfel o virtuala contopire cu simbolurile cele mai scumpe ale neamului nostru. Contopire, care nu va întârzia sa se materializeze.

Cei care nu vad în vizita regala decât o plimbare de agrement, nu înteleg sensul istoriei. Sa ne fie mila de ei. Sunt si ei victimele fostului regim.

Regele si Parlamentul.

Inca dela primele înjghebari statale, chiar în organizarile politice cele mai primitive, conducatorul grupului recurgea adesea daca nu întotdeauna, la un grup de sfatuitori. Fie ca era vorba de organizarea unei vânatori sau de lucrari agrare, de împartirea recoltei sau de apararea teritoriului, conducatorul care adesea avea putere de viata si de moarte asupra membrilor grupului, cerea sfatul unui consiliu, format din oameni vârstnici, respectati pentru integritatea, curajul, experienta sau întelepciunea lor. Chiar daca în cele din urma capetenia avea cuvântul decisiv, hotarîrea lui era bazata pe cumpanirea mai multor pareri si pe alegerea celei mai favorabile alternative. In diferite stagii de evolutie politica, sfetnicii capeteniei ocupau felurite functii administrative, militare sau religioase. Ei împarteau cu conducatorul grupului social, raspunderea succesului sau insuccesului unor actiuni.

Complexitatea activitatii publice pe de o parte si necesitatea sistematizarii experientei politice si administrative pe de alta parte, au impus cu timpul o seama de reguli, scrise si nescrise, care au pus bazele unei traditii de cultura politica. Traditia este în cele din urma experienta acumulata a unui lung sir de generatii. Cu alte cuvinte, traditia este memoria grupului social. Pentru rezolvarea problemelor importante, grupul social recurge la traditie de unde extrage exemplele sau regulele aplicabile cazului luat în consideratie. Cum era si firesc diferitele interese ale unor paturi sociale sau ale unor zone geografice se manifestau în adoptarea de diferite solutii, adesea contradictorii. Corpul de consilieri din jurul regelui ajunse cu timpul la necesitatea de a îngloba reprezentanti ai diferitelor interese ale diferitelor clase sociale. Senatul roman, de ex., format la început din patricieni, a fost obligat sa tina seama de interesele plebeilor care s-au constituit într-un corp special, cu functii speciale. Tribunii ridicati din sânul maselor populare reprezentau astfel interesele majoritatii populatiei. La un stagiu mai avansat, tribunii dobândira dreptul de veto. Un proect de lege, chiar acceptat de senat, nu intra în vigoare daca tribunii nu erau de acord cu continutul lui. Senatus Populusque Romanus, era formula prin care se exprima colaborarea dintre senat si tribuni. Regele, iar mai apoi împaratul, conlucra cu ambele institutii, exercitându-si rolul de suveran prin balansarea si armonizarea intereselor adesea contradictorii ale celor doua formatii normative. Cum e si firesc, între suveran si una sau ambele institutii, apareau conflicte. Nu se gaseau întotdeauna solutii satisfacatoare pentru toate problemele. Au existat numeroase perioade în istorie când senatul a încercat si a reusit sa-si impuna punctul de vedere, ostil suveranului sau poporului. Au existat alte perioade când suveranul s-a vazut constrâns sa treaca peste deciziile unui senat nu întotdeauna bine intentionat. Au existat situatii în care senatul a decis înlaturarea suveranului sau a optat pentru un pretendent la tron nu tocmai legitim. Ca în toate actiunile omenesti, imperfectiunea individului se reflecta în faptele sale, publice sau private.

Rândurile de mai sus reprezinta o foarte sumara schema a evolutiei celor mai importante functii în stat: puterea legislativa si puterea executiva. Regele pe de-o parte si ceea ce se va chema în Franta secolului 13, parlement sau în latina, parlamentum, si-au definit rolul si raporturile în decursul unei lungi evolutii, la care au contribuit experienta politica a multor state. Printre acestea, mari contributii au fost aduse adesea de unele tari mici, ca Suedia, Olanda si Belgia. Mecanismul functionarii parlamentului si raportul acestuia cu monarhul au devenit obiectul principal al constitutiei. Nu întâmplator constitutia belgiana a servit ca model si ca sursa de inspiratie unor tari devenite state independente la finele secolului trecut sau dupa primul razboi mondial. In România, constitutia promulgata în 1923, reprezinta quintesenta principiilor moderne de organizare si de functionare a unui stat democrat. Nu acelas lucru se poate spune despre constitutia fesenista de azi care e în realitate ilegala dupa cum, formal, ilegal e însasi guvernul. Indata dupa revolutia din Decembrie 1989 s-a constituit "sponte sua" un guvern neales de nimeni ci numit prin decrete de catre un presedinte care la rândul sau nu fusese ales printr-un proces democratic si care nu avea dreptul legal de a numi un guvern. Acest guvern ilegal, a emis legi si regulamente carora le lipsea orice baza legala democrata. Pentru a-si creea o asemenea baza si pentru a împrumuta activitatii sale o fatada legala, gu-vernul a încropit o lege electorala în numele careia s-au organizat alegerile din 1990 ale carei jalnice efecte le vedem. Dar poate oare un guvern ilegal produce o legislatie legala? In acelas mod a procedat parlamentul, ales pe baza unor reguli ilegale. A comis o constitutie ilegala si a pus-o la un simulacru de vot dupa ce presedintele si primul ministru, în adunarea dela Alba Iulia, o declarasera acceptata.

Una din atributiile cele mai importante ale regelui României, potrivit constitutie din 1923, consta în dreptul de a dizolva parlamentul atunci când senatorii si deputatii se dovedesc incapabili de a-si îndeplini misiunea pentru care au fost alesi. Investiti cu drepturi parlamentare, imuni fata de lege, nedand socoteala de faptele lor nimanui atâta timp cât îsi detin functia, mult prea bine platiti pentru bruma de activitate pe care o depun, dezorientati, oscilând între partide, tinându-se cu dintii de posturile lor, încercând sa se capatuiasca cu orice pret, stiind ca o pleasca asemanatoare nu la va mai pica din cer în vecii vecilor, membrii parlamentului de azi oglindesc deruta generala a unui regim nepopular, incapabil, marginit si corupt. In mod normal si pe drept justificata ar fi imediata dizolvare a parlamentului si organizarea de noi alegeri. Cine s-o faca? Un presedinte de republica e la cheremul parlamentului. Parlamentul are dreptul de a schimba un presedinte, (vezi cazul Nixon), dar presedintele nu are dreptul de a dizolva parlamentul. Parlamentarii români din zilele noastre îsi justifica coruptia aratând cu degetul spre membrii Congresului American care s-au compromis recent emitând cecuri fara acoperire în valoare de zeci daca nu sute de mii de dolari. "De ce nu si noi?" se întreaba parlamentarii români indignati ca li se reproseaza necinstea. Iar Iliescu? Ce interes ar avea sa dizolve parlamentul? Ce ar avea de câstigat presupunând ca ar fi în masura sa o faca? Nimic de câstigat si totul de pierdut.

Singura forma de guvernamânt în care parlamentul este silit sa recunoasca o autoritate superioara, este monarhia constitutionala. Regele nu depinde de buna sau reaua vointa a parlamentului. Plasându-se prin functia si rolul sau într-un stat democrat, deasupra confruntarilor partinice, regele serveste ca arbitru impartial si ofera un convingator exemplu de demnitate si devotament in interesul întregii natiuni. Crede cineva ca regele nostru, Mihai I-ul, ar tolera ca parlamentul român sa se coboare la nivelul unui circ demagogic care ne face de râsul lumii?

Exista un complot al tacerii împotriva României. Presedintele Iliescu si guvernul sau au facut din tara noastra obiectul batjocurii si dispretului international. Niciodata înainte, cu exceptia ultimilor ani ai dictaturii lui Ceausescu, România nu a fost privita în Occident cu atâta neîncredere, cu atâta ironie si poate cu atâta mila. Nu mai rivalizam cu nimeni în nici un domeniu de creatie. Pentru ca vrem sa fim originali, nu mai suntem nici macar imitatorii imperfecti ai unor formule de succes în alte parti ale lumii.

Creaturile vechiului stapân aplica în viata publica ceea ce au învatat dela mentorul lor de odinioara. Productia industriala scade vertiginos. Productia agricola este departe de a fi suficienta. Rezervele monetare sunt epuizate. Cine e de vina?

Somajul creste, inflatia a ajuns la nivele record, spitalele sunt neechipate, cine poate fugi din tara fuge. Cine e de vina? Institutele de cercetari dispun de o tehnologie nu numai depasita ci si inutilizabila. Piese de schimb nu se gasesc. Drumurile sunt impracticabile, caile ferate nu dispun de trenuri adecvate, avioanelor li se interzice accesul la aeropoartele moderne din Occident. Cine e de vina?

Cu rare exceptii, hotelurile sunt murdare, turismul e în scadere, personalul de serviciu este necalificat, functionarimea aroganta se complace în a creea complicatii birocratice, bacsisul e în floare, mita se practica în vazul lumii. Cine e de vina?

Parlamentul face o mare risipa de energie verbala pentru a amâna la kalendele grecesti data alegerilor. Cu o nerusinare care nu mai mira pe nimeni, se respinge ca jignitoare supravegherea centrelor de vot de catre observatori straini iar celor locali nu li se acorda dreptul de a verifica listele de votanti si nici numaratoarea voturilor. Cine e de vina?

Criminalitatea e în crestere. Spargerile, hotia, violurile, contrabanda de droguri, si-au dublat procentajele. Cine e de vina?

D-l Iliescu raspunde: "Occidentul. Suntem persecutati. Nu ne da nimeni bani."

Din nefericire multi îl cred, fara sa priceapa ca banii nu cresc în copac si ca pentru a-i lua cu împrumut e nevoe de ceva mai mult decât de vorbe goale.

Noi, ceilalti, avem un alt raspuns. Situatia de criza permanenta este produsul ineptiei presedintelui si parlamentului. Solutia exista: readucerea pe tronul României a Majestatii Sale Regele Mihai I.

Regele si Armata.

La începuturile organizarii statale, monarhii erau alesi pentru curajul si dibacia lor în lupta. Print, cneaz, jude, voievod sau rege, monarhul era înainte de toate un bun conducator de oaste. El trebuia sa fie un exemplu de curaj si de abnegatie, un model de eroism si de talent militar, un bun organizator, un bun strateg, un bun cunoscator al stiintei si artei razboiului. Pe lânga virtutile sufletului, în calitatea sa de conducator de oaste monarhul trebuia sa fie sanatos, rezistent la ostenelile si tribulatiile impuse de starea de razboi, robust si hotarît. Istoria e plina de exemple stralucite. David din timpurile biblice a fost ales rege al israelitilor dupa ce facuse dovada unui curaj fara pereche. Regele Spartei, Leonidas, a ramas pâna azi un exemplu de eroism, pomenit cu respect si admiratie în toate manualele de istorie. Traian, împaratul roman ale carui fapte de arme au dus la întemeierea poporului nostru, era iubit respectat si admirat pentru ca împartasea ostenelile si pericolele razboiului alaturi de soldatii sai, totdeauna în frunte, pe jos si nu calare, pe ploaie, arsita sau în furtuna. Decebal si-a jertfit viata, preferând moartea înfrângerii. Marii nostri voievozi, Mircea cel Batrân, Stefan cel Mare, Ion Voda cel Cumplit si atâtia altii, sunt venerati pentru aportul lor la independenta Tarilor Române. Regele Carol I, s-a dovedit în luptele dela Plevna un vrednic urmas al unui stralucit sir de voievozi.

Datorita complexitatii crescânde a administrarii statului, atât în timp de pace cât si în timp de razboi, în Europa medievala a aparut necesitatea continuitatii familiei domnitoare. Fiul regelui era pregatit din copilarie pentru din ce în ce mai complicata arta de a conduce un stat. Atât în Franta Merovingienilor cât si în Anglia Plantagenetilor, regele considera ca o elementara datorie sa-si pregateasca urmasul la tron. Adesea monarhul îsi împartea prerogativele cu urmasul sau pentru a-i oferi acestuia ocazia de a-si însusi cât mai temeinic dificila profesiune de rege. In felul acesta monarhia a devenit ereditara. Mostenitorul tronului îndeplinea sub îndrumarea suveranului misiuni adesea foarte complexe. El prelua o parte din sarcinile ce reveneau de drept suveranului, atunci când acesta considera ca are nevoe de un ajutor calificat. Astfel pregatit, cu experienta anilor de ucenicie, mostenitorul tronului devenit rege, era capabil sa conduca destinele poporului sau cu demnitate si destoinicie. Prin definitie regele este supremul sef al armatei. El are o buna calificare militara obtinuta în scoli speciale. Adesea el obtine în tinerete un grad militar si detine functii de comandant de mari unitati. Si nu întotdeauna onorifice.

Suveranul, în calitatea sa de comandant suprem, nu permite armatei sa fie amestecata în manevre politice. Armata nu are un rol politienesc decât în tarile lipsite de o traditie democrata. Functia de baza a armatei si unica sa ratiune, este apararea integritatii statului reprezentat de suveran, ca simbol al unitatii nationale. Regele nu atâta un partid politic împotriva altuia. Regele nu chiama o patura sociala sa pedepseasca o clasa ce i-ar fi ostila. Nu întâmplator, în tara noastra monarhul era consfintit prin constitutie ca rege al tuturor românilor, deasupra diferentelor de rasa, de origine etnica, de religie, sau de clasa sociala.

In decursul istoriei voievozii si regii nostri s-au bucurat aproape întotdeauna de loialitatea absoluta a armatei. Din pacate un trist episod, de altfel de scurta durata, a creeat confuzie si a semanat discordie în armata. Când generalul Antonescu a devenit nu numai seful armatei ci si conducatorul tarii, trecând peste juramântul sau de credinta fata de coroana, s-a interpus între rege si armata, izolându-l pe suveran si deposedându-l de prerogativele sale constitutionale.

Regele a fost pus în imposibilitate de a-si exercita functia sa constitutionala de sef suprem al armatei. Urmarile nefericitului moment istoric se cunosc.

Exista azi o tendinta încurajata de cercurile guvernamentale din tara de a sublinia si de a scoate în evidenta meritele generalului Antonescu, cu scopul de a diminua sau compromite rolul jucat de suveran în reorientarea politicii României la 23 August 1944. I se reproseaza regelui moartea generalului si intrarea rusilor în România cu toate urmarile catastrofale bine cunoscute. Pâna la urma regelui i se atribue instaurarea comunismului în tara noastra. Absurditatea merge atât de departe încât se uita ca la 23 August rusii erau deja în România iar generalul Antonescu a fost judecat si executat de uneltele Moscovei.

Nu punem la îndoiala patriotismul generalului Antonescu, nici bunele sale intentii, nici integritatea caracterului sau. El reprezinta însa partida care a pierdut razboiul. Vae victis! Istoria este necrutatoare. Ceea ce este însa condamnabil nu e tentativa de a-l reabilita pe general, ci scopul urmarit. Antonescu nu este reabilitat pentru a i se face dreptate post mortem ci pentru a-l transforma în victima si astfel a lovi în regele Mihai. Este greu daca nu chiar imposibil sa întelegem care ar fi fost soarta tarii noastre daca n-am fi intrat în razboi alaturi de germani. Probabil ca nu mult mai buna. Comunismul si-ar fi întins ghiarele si peste noi, asa cum s-a întâmplat în Polonia si în Cehoslovacia care n-au declarat razboi Aliatilor, dar am fi ramas cu obrazul curat.

Dupa razboi, armata noastra a fost practic desfiintata. Ofiterii de cariera au fost retrasi, pensionati, arestati sau deportati. Treptat, asa ca si în celelalte domenii, cadrele calificate si valoroase au fost înlocuite cu elemente servile, iar rolul întregului aparat militar a devenit apararea, protejarea si servirea partidului comunist. Liceele militare si scolile de ofiteri care constituiau o mândrie nationala, au fost transformate în scoli de îndoctrinare politica. Noua ofiterime nu era altceva decât o caricatura a ceea ce fusese armata regala. Bunele maniere învatate în licee ca Manastirea Dealului au facut loc badaraniei, mojiciei si coruptiei. Armata a fost numita "populara." Scopul ei marturisit era sa apere marile cuceriri socialiste ale poporului. Care erau acestea ramâne sa se afle. Scopul nemarturisit era însa paza familiei Ceausescu si a nomenclaturii, înfricosate de razbunarea poporului adus la sapa de lemn. Pregatiti pentru defilari si pentru parada dar ignorând tehnica armamentului militar modern, bine hraniti si bine îmbracati, aroganti si marginiti, se bucurau de nenumarate privilegii. Ofiterii superiori se aprovizionau la magazine speciale, cu marfuri la preturi ridicol de mici în timp ce omul de rând, cetateanul care prin munca lui întretinea sutele de mii de trântori, platea o zecime de salariu pentru un kilogram de unt. In fruntea armatei se gasea un cismar netrebnic, cu o minte îmbâcsita de lozinci si cu zero pregatire militara sau de alt fel. Ce schimbari a adus revolutia din decembrie? E adevarat ca s-a schimbat comandantul suprem. D-l Iliescu nu e cismar, nu e analfabet dar nici pregatire militara nu are. In ce masura vechii ofiteri superiori, acoperiti de falsa glorie a loialitatii fata de partid, au fost redusi la proportiile rolului lor real? Adica nici unul. Numai cei slabi de minte îsi mai pot închipui ca România va fi atacata de fortele militare ale tarilor din NATO. De ce nu se reduc cadrele armatei la proportiile dictate de noile circumstante internationale? De ce se cheltuesc în continuare zeci si sute de milioane de lei pentru întretinerea si aprovizionarea unei armate inutile? Pentru ca seful suprem al armatei nu se poate dispensa de eventualele ei servicii. Dar daca într-o buna zi...? Asa cum nu l-a aparat pe Ceausescu, armata nu-l va putea apara nici pe actualul ei sef suprem. Pentru ca pâna la urma totusi poporul decide.

In sânul armatei de azi, exista mari nemultumiri în special printre ofiterii tineri care au cerut în repetate rânduri înlocuirea unor ofiteri superiori incapabili ale caror merite constau în a fi contribuit la politizarea si îndoctrinarea armatei. Ofiteri tineri au cerut schimbarea ministrului apararii compromis pâna peste cap nu numai sub vechiul regim ci si sub actualul guvern. Reclamatiile lor au fost ignorate si în cele din urma tinerilor nemultumiti li s-a pus botnita pentru ca seful suprem are el socotelile lui.

Comandantul firesc al armatei e Regele. Stramosii d-lui Iliescu nu au condus armate în lupte glorioase, nu au cucerit independenta tarii, nu au asigurat libertatea neamului si nu au reîntregit Romania. Daca ar fi animat cât de cât de sentimente patriotice si-ar da seama ca nu-si merita locul pe care îl ocupa printr-un capriciu al sortii. Daca ar avea sentimentul ridicolului, si-ar da seama ca înclestarea cu care se tine de picioarele scaunului prezidential îl califica drept uzurpator. Singurul act prin care onoarea sa ar mai putea fi salvata si care i-ar asigura poate un modest rol în istorie ar fi sa faca tot ce îi sta în putinta pentru ca regele nostru sa-si reia tronul si functiile sale suverane. Poporul nostru s-a saturat de erzatzuri. E timpul sa ne reîntoarcem la valori autentice.

Articolele de mai sus au fost publicate in 1994 in ziarul Lumea Libera din New York.  Actuala vizita  a Regelui Mihai  in Romania le reactualizeaza si le imprumuta o noua perspectiva. (Mai, 2001)

HOME    DIASPORA  ROMANIAN   REDACTIONALE