S'a afirmat de atâtea ori cã muzica e o artã a succesiunii si cã fiind redusã la posibilitãtile inerente materiei ei, adicã la cele ale sunetului, tonului, ea n'ar avea nici un punct de contact cu lumea spatiului. Aceastã pãrere, devenitã formulã, concentreazã în sine o bunã dozã de superficialitate si de ieftin conventionalism. Sã ascultãm o datã o pasiune sau o cantatã de Bach. Sã ne asezãm cu totul în câmpul sonor al acestei muzici, îngãduindu-i sã-si realizeze prin inductiune toate liniile ei de fortã în sufletul nostru. Încã înainte de a ne desclesta din îmbrãtisarea vrãjitoreascã, sã ne întrebãm apoi: în ce orizont spatial trãieste sufletul, care vorbeste despre sine în aceastã muzicã? Rãspunsul, singurul posibil, fiindcã singurul evident, si-l va putea da oricine fãrã caznã: existã în muzica lui Bach, vibrant si coplesitor rostit, un orizont spatial, si încã unul de o structurã cu totul specificã: orizontul infinit, infinit în toate dimensiunile sale alcãtuitoare! Se ghiceste felul orizontului - din ritm si din linia interioarã a muzicei, asa cum din zborul pãsãrii ghicesti lãrgimea spatiului, pe care ea-l simte în preajmã. Constatarea aceasta închide în sine desigur si un paradox: artele anexate, prin mijloacele si structura lor, spatiului, cum sunt pictura sau arhitectura, nu isbutesc sã dea glas, tot atît de convingãtor, acelui vast orizont spatial, cum e în stare pasiunea, cantata sau fuga lui Bach. Paradoxul e interesant pentru noi fiindcã ne aratã cã purtãm în inconstientul nostru anume orizonturi, cari tind asa de mult sã se exprime, încãt se exprimã si cu mijloace ce par cu totul improprii scopului. Virtutile expresive ale muzicei se dovedesc isbitor prin acest fapt.

Repetând experienta încercatã cu muzica lui Bach si asupra altor exemple, se va vedea cã orizontului spatiale, cari se rostesc prin mijlocirea muzicei, nu sunt totdeauna unul si acelasi, ci foarte variate. Oricãruia dintre cititorii nostri i s'a oferit vreodatã prilejul sã audã un cântec popular rusesc. Invitãm cititorul sã-l asculte încã o datã, aievea sau în amintire, si pãtruns de particulara melancolie si de rumoarea de desnãdejde a cântecului, sã se întrebe: în ce orizont spatial, interior scandat, trãieste sufletul uman, care-si spune astfel si în acest grai suferinta? Se va gãsi gãrã greutate, cã în cãntecul rusesc rãsunã ceva din desnãdejdea sfâsietoare a denecuprinsului. În fata nedumeririlor noastre se iveste, lãmurirea cãutatã, planul infinit al stepei, ca fundal si perspectivã a cântecului rusesc. - Alt exemplu: sã ascultãm un cântec alpin, cu acele gâlgâituri ca de cascade, cu acele ecouri suprapuse, strigate ca din guri de vãgãuni, cu acel duh vânjos si înalt si teluric, zgrunturos ca stânca si pur ca ghetarii. Presimtim si în dosul cântecelor alpine un orizont spatial propriu lor si numai lor: spatiul înalt, si abrupt ca profilul unui fulger, al marelui munte. Sau: sã ascultãm un cântec de dans argentinian, unul din cântecele astãzi asa de popularizate prin discurile mecanice. S'a întrupat, în ritm si în învãluieli de sunet, si în aceste cântece de acordeon o melancolie, o melancolie fierbinte a cãrnii, stãrnitã solar în omul ce asteaptã deslegarea de o tensiune interioarã în mijlocul pampelor sudamericane, fãrã nãdejde, tensiunea fiind asa de mare cã nimic n'o poate rezolva. E vorba si aci de o stare interioarã, crescutã firesc si cronic în mijlocul unui anume orizont. Între dor si tintã se interpune parcã în sufletul sudamericanului totdeauna dinstanta invincibilã a pampelor. Subliniem în acest exemplu nu atât înrâurirea peisajului asupra muzicii, ci modul cum peisajul se integreazã în angrenajul unui suflet, dobânding accente din partea acestuia. Sã ne întoarcem însã spre exemplu din nemijlocita noastrã apropiere. Sã ascultãm - cu aceeasi intentie de a tãlmãci în cuvinte un orizont spiritual - o doinã de a noastrã. Dupã ce ne-am obisnuit putin cu chiromantia ascunselor fundaluri, nu e greu sã ghicim deschizându-se si dosul doinei un orizont cu totul particular. Acest orizont e: plaiul. Plaiul: adicã un plan înalt, deschis, pe coamã verde de munte, scurs mulcom în vale. O doinã cântatã, nu sentimental-orãseneste de artiste în costume confectionate, si nici de tiganul de la mahala dedat arabescurilor inutile, ci de o tãrancã sau de o bãcitã, cu sentimentul precis si economic al cãntecului, si cu glasul expresie a sãngelui, care zeci de ani a urcat muntii si a cutreierat vãile sub îndemnul si porunca unui destin, evocã un orizont specific: orizontul înalt, ritmic si indefinfit alcãtuit din deal si vale.

Ni se va rãspunde cã, întrucît punem în ecuatie un cântec cu un orizont, nu facem decât sã stabilim, ceea ce de atâtea ori s'a mai fãcut, relatiunea dintre muzicã si un anume peisaj. Dar cele stabilite nu au decât functia unei prime aproximatii între defilarea tezei mai depãrtate, spre care ne îndrumãm. Sã precizãm si sã deferentiem lucrurile pe rând. Vom accentua mai întâi cã în relatiunea, pe care tocmai o fãcurãm, nu e în rândul întâi vorba de un peisaj privit global, ci mai curând despre un orizont, în care esentialul e structura spatialã ca atare, fãrã de altceva, si fãrã de umplutura pitorescului, adicã despre un orizont spatial si despre accentele sufletesti, pe cari orizontul le dobândeste din partea unui destin uman, al unui destin alcãtuit din anume dug si din anume sânge, din anume drumuri, din anume suferinte. Relatiunea, despre care vorbim, si care într'o întâie aproximatie pare o simplã corespondantã între cântec si peisaj, vom adânci-o tot mai mult, pânã acolo unde ea devine revelatoare pentru însãsi fiinta omeneascã si într'un chip pentru modul creator al omului.

Felurite momente si împrejurãri ne sfãtuiesc sã cãutãm orizontul, ce vibreazã rezonant într'un cântec, mai curând în sufletul omenesc, decît în peisaj. Cu aceasta ne îndrumãm spre miezul problemei, ce ne proecupã. Rãsunã într'un cântec nu atât peisajul plin si concret, al humei si al stâncilor, al apei si al ierburilor, ci înainte de toate un spatiu sumar articulat din linii si accente, oarecum schematic structural, scos în orice caz din contingentele naturii imediate, un spatiu cu încheieturi, si verbrat doar în statica si dinamica sa esentialã. Cãrei împrejurãri singulare i se datoreste faptul cã un anume spatiu poate în genere sã rãsune într'un cântec? Ni se pare cã rãspunsul nu poate fi decât unul singur: un anume spatiu vibreazã într'un cântec, fiindcã spatiul acesta existã undeva, si într'o formã oarecare, în chiar substraturile sufletesti ale cântecului. Rãmâne numai sã vedem cum trebuie sã ne închipuim "spatial" ca factor sufletesc creator, adicã ce mod de existentã trebuie sã-i atribuim.

Morfologia culturii (un Frobenius, un Spengler, si altii) precum si istoria artelor (un Alois Riegl, un Worringer) în lucrãri, care fãrã deosebire înseamnã tot atâtea monumente de pãtrundere si de intuitie, s'au strãduit sã elucideze rolul, ce pare a-l juca în înjghebarea spatiului, propriu oamenilor dintr'un anume loc. Frobenius, anticipând, mai inspirat uneori, dar si mai incontrolabil, cu vreo douãzeci de ani unele idei spengleriene, a arãtat în domeniu etnologic, apãsând asupra unui material proaspãt descoperit, legãtura dintre o anume culturã si un anume sentiment al spatiului. Diferentiind culturile africane în douã mari blocuri, hamit si etiop, Frobenius atribuie fiecãruia un sentiment specific al spatiului, adicã culturii hamite sentimentul spatial simbolizat prin imaginea pesterii boltite, iar culturii etiope sentimentul spatial al infinitului. Frobenius priveste culturile ca niste planete, care cresc în atmosfera de serã a unui anume sentiment spatial. Spengler, în monumentala si mult discutata sa operã de filosofie a culturii, aplicã acelasi punct de vedere asupra culturilor mari istorice, deosebindu-le dupã acelasi criteriu spatial si punând o membranã impermeabilã si monadicã între ele. Dupã Spengler, latura cea mai caracteristicã a fiecãrei culturi e tocmai specificul ci sentiment al spatiului. Nu vom expune nici mãcar sumar teoria spenglerianã, despre care suntem în drept sã presupunem cã fiecare cititor are o vagã idee, dacã nu din textul original, cel putin din rezumate si din recenzii. Ve vom îngãdui totusi sã amintim, pentru împrospãtarea memoriei cititorului, si ca puncte de reper, modurile sentimentului spatial, implicate dupã Spengler, de câteva dintre marile culturi. Cultura faustianã a apusului, o culturã a sbuciumului sufletesc, a setei de expansiune, a perspectivelor, implicã sentimentul simbolizat prin spatiul infinit tridimensional (ca etiopicul la Frobenius). Cultura greacã anticã, aplinicã, mãsuratã, luminoasã, implicã spatiul limitat, rotunjit simbolizat prin imaginea corpului izolat. Cultura arabã, magicã, de-un apãsãtor fatalism, de a cãrei descoperire în toatã amploarea ei Spengler e cu osebire mândru, ar avea ca substrat sentimentul spatiului-boltã (a se e confrunta cu hamiticul lui Frobenius). Vechea culturã egipteanã implicã sentimentul spatial al drumului labirintic care duce spre moarte (a se compara cu "sfiala de spatiu" la Alois Fieg). Teoria acesta a sentimentului spatial, definit din partea mofologilor citati în functie de peisajul în care apare o culturã, nu ne satisface în mai multe privinte. Teoria întâmpinã serioase dificultãti peste cari, asa cum e formulatã, ea nu poate sã treacã. Într'un studiu anterior, intitulat Orizont si stil, ne-am ocupat mai pe larg cu aceste dificultãti propunând o nouã teorie pentru înlãturarea lor. În studiul nostru vorbim despre "orizonturile inconstientului". Arãtam acolo - cu argumentatia necesarã - cã factorul, pe care mofologia culturii sau istoria artelor îl interpreteazã ca sentiment al spatiului, nu e propriu-zis un sentiment, cu atât mai putin un sentiment constient, si cã factorul nu tine de sensibilitatea noastrã crescutã într'un anume peisaj, ci e un factor mult mai profund. În studiul nostru traspunem toatã problematica spatialã de pe tãrâmul mofologiei culturii, pe planul neologiei abisale, adicã într'o perspectivã în care inconstientul este vãzut nu ca un simplu "diferential de constiintã," ci ca o realitate foarte complexã, ca o realitate care tine oarecum de ordinea magmelor. O multime de dificultãti se înlãturã cu usurintã prin aceastã traspunere. Nu e locul sã intrãm în amãnunte.

Înseamnã numai: ceea ce mofologii interpreteazã ca sentiment spatial în functie de un anume peisaj, devine în teoria noastrã "orizont spatial", autentic si nediluat, al "inconstientului". Inconstientul nu trebuie privit numai în înteles de constiintã infinit scãzutã, ci în sensul unei realitãti psiho-spirituale amplu structurate si relativ siesi suficiente. "Orizontul spatial" al inconstientului, scos si rupt din înlãntuirea conditiilor exterioare si cristalizat ca atare, persistã în identitatea sa indiferent de variatiune peisajelor dinafarã. Orizontul spatial al inconstientului, înzestrat cu o structurã fundamentalã si orchestrat din accente sufletesti, trebuie socotit ca un fel de cadru necesar si neschimbãcios al spriritului nostru inconstient. Inconstientul se simte organic si inseparabil unit cu orizontul spatial, în care s'a fizat ca într'o cochilie; el nu se gãseste, numai într-o legãturã, laxã si labilã, de la subiect la obiect, cu acest spatiu, cum se gãseste constiinta fatã de peisaj. Supusã contingentelor celor mai capricioase, constiinta e dispusã sã-si trãdeze în orice moment peisajul. Inconstientul nu trãdeazã. Orizontul spatial al inconstientului e deci o realitate psiho-spriritualã mai adâncã si mai eficace decât ar putea sã fie vreodatã un simplu sentiment. Pentru a ne putea explica unitatea stilisticã a unei culturi, fenomen atât de impresionant, credem cã nu putem recurge numai la peisaj, nici la sentimente în legãturã fãtisã cu peisajul. Adâncimea fenomenului necesitã o explicatie prin realitãti ascunse, de altã greutate. Ori, un orizont spatial al inconstientului poate fi cu adevãrat o semenea adâncã realitate. Orizontul spatial al inconstientului poate cu adevãrat dobândi rolul de factor determinant pentru structura stilisticã a unei culturi sau a unei spiritualitãti, fie individuale, fie colective. Cum orizontul spatial al inconstientului îi atribuim o functie plasticã si determinantã, putem sã-l numim si "spatiu-matrice". Din teoria noastrã se desprinde în chip firesc un fapt, pe care morfologia nu-l putea asimila. Faptul e acesta: poate sã existe uneori o contradictie între structura orizontului spatial al inconstientului si structura configurativã a peisajului, în care trãim si în care se desfãsoarã sensibilitatea constientã. Aceastã incongruentã de orizonturi - pentru ilustrarea cãreia se pot invoca suficiente exemple istorice, nu poate fi lãmuritã în cadrul morfologiei culturii, care, dupã cum stim, raporteazã sentimentul spatiului la structura peisajului. De asemenea tot numai prin teoria noastrã despre spatiu- matrice ca factor inconstient, se poate lãmuri de ce uneori, sau chiar foarte adesea, în unul si acelasi peisaj pot sã coexiste culturi sau duhuri cu orizonturi spatiale fundamental diferite.

În cadrul problematicei, pe care o expunem, ne-am pus nu o datã întrebarea dacã nu s'ar putea gãsi sau construi ipotetic un spatiu-matrice, sau un orizont spatial inconstient, ca substrat spiritual al creatiilor anonime ale culturii populare românesti. Subiectul meritã riscul oricãror eforturi. Ne surâde gãsirea unei chei de aur, cu care se pot deschide multe din portile entitãtii românesti. Dar poate nu e necesar sã ne restrângã cercetarea exclusiv asupra culturii populare românessti. Spatiul-matrice, ce urmeazã sã fie ipotetic închipuit, ar putea sã fie un prevaz, pânã la un punct comun unui grup întreg de popoare, bunãoarã popoarelor balcanice. Fireste cã pe noi ne intereseazã aci fenomenul românesc. Deocamdatã trebuie sã facem abstractie de toti vecinii, si mai ales de problema în ce mãsurã acesti vecini au fost contaminati, de duhul spatiului nostru.

Cântecul, ca artã care tãlmãceste cel mai bine adâncurile inconstientului, reveleazã si ceea ce ne-am învoit mai înainte sã numim "orizont spatial al inconstientului". În-ordinea de idei, ce ne-o impunem, "doinei îi revine desigur o semnificatie, care n'a fost încã niciodatã subliniatã în toatã importanta ei. În adevãr, doina, cu rezonantele ei, nu se înfãtiseazã ca un produs de-o transparentã desãvãrsitã: în dosul ei ghicim existenta unui spatiu-matrice, sau al unui orizont spatial cu totul aparte. Într'o primã aproximatie am adus doina în legãturã cu "stepa". Sã facem un pas înainte. Sã adâncim problema si perspectivele potrivit teoriei noastre despre orizonturile inconstientului. Orizontul spatial al inconstientului e înzestrat cu accente sufletesti care lipsesc peisajului ca atare. Fãrã îndoialã cã si în doinã gãsim un asemenea orizont pãrtas la accente sufletesti: se exprimã în ea melancolia, nici prea grea, nici prea usoarã, a unui suflet care suie si coboarã, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarãsi si iarãsi, sau dorul unui suflet care vrea sã treacã dealul ca obstacol al sortii, si care totdeauna va mai avea de trecut încã un deal, sau duiosia unui suflet, care circulã sub zodiile unui destin ce-si are suisul si coborînd, înãltãrile si cufundãrile de nivel, în ritm repetat, monotom si fãrã sfârsit. Cu acest orizont spatial se simte organic si inseparabil solidar sufletul nostru inconstient, cu acest spatiu-matrice, indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spatial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimile sale adâncimi, si despre acest orizont pãstrãm undeva, într'un colt înlãcrimat de inimã, chiar si atunci când am încetat de mult a mai trãi pe plai, o vagã amintire paradisiacã:

Pe-un picior de plai
pe-o gurã de rai.

Sã numim acest spatiu-matrice, înalt si indefinit ondulat, si înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spatiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu cuvinte, se desprinde din linia interioarã a doinei, din rezonantele si din proiectiunile ei în afarã, dar tot asa si din atmosfera si din dugul baladelor noastre. Acest orizont, indefinit ondulat, se desprinde însã, ceea ce e mult mai important, si din sentimentul care are un fel de suprematie asupra sufletului individual, etnic sau supraetnic. Destinul aci nu i simtit nici ca o boltã apãsãtoare pînã la disperare, nici ca un cerc din care nu e scãpare, dar destinul nu e nici înfruntat cu acea încredere nemãrginitã în propriile puteri si posibilitãti de expansiune, care asa de usor duce la tragicul hybris. Sufletul acesta se lasã în grija tutelarã a unui destin cu indefinite dealuri si vãi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai, culmineazã pe plai si sfîrseste pe plai. Sentimentul detinului, încuibat subteran în sufletul romãnesc, e parcã si el structurat de orizontul spatial, înalt, si indiferent ondulat. De fapt orizontul spatial al inconstientului si sentimentul destinului le socotim aspecte ale unui complex organic, sau elemente, care din momentul nuntii lor, fac împreunã un elastic, dar în fond inalterabil, cristal.

Admitând cã sufletul popular românesc posedã un spatiu-matrice deplin cristalizat, va trebui sã presupunem cã românul trãieste, inconstient, pe "plai", sau mai precis în spatiul mioritic, chiar si atunci când de fapt, si pe planul sensibilitãtii constiente, trãieste de sute de ani pe bãrãgane. Sesurile romãnesti sunt pline de nostalgia plaiului. Si de vreme ce omul de la ses nu poate avea în preajmã acest plai, sufletul îsi creeazã pe altã cale atmosfera acestuia: cântecul îi tine loc de plai.

Solidaritatea sufletului românesc cu spatiul mioritic are un fel mulcom, inconstient, de foc îngropat, nu de efervescentã sentimentalã sau de fascinatie constientã. Se probreazã încã o datã cã aici ne miscãm prin zonele "celuilalt tãrâm" al sufletului, sau într'un domeniu de investigatie a adâncimilor. Aderentele acestea spatiale apartin etajelor subterane ale existentei noastre psiho-spirituale, dar ele ies la ivealã în cântec si în vis. Ploile pânzise si singurãtatea stelarã a plaiului fac pe ciobanul nostru nu o datã sã-si blesteme zilele, pe care le trãieste în tovãrãsia înãltimilor. Sentimentele ciobanului, descãrcate în floarea unei înjurãturi, iau adesea un caracter de adversitate fatã de plai, totusi inconstient ciobanul rãmâne solidar, organic solidar cu acest plai, în care el nu va schita niciodatã un gest de evadare. "Spatiul mioritic" face parte integrantã din fiinta lui. El e solidar cu acest spatiu, cum e cu sine însusi, cu sângele sãu si cu mortii sãi. Cînd cântã, se întâmplã sã iasã la luminã aceastã solidaritate, ca în acel suprem cântãc, care s'a mostenit din veac în veac, si în care Moartea pe plai e asimilatã în tragica-i frumusete cu extazul nuntii:

Soarele si luna
Mi-au tinut cununa.
Brazi si pãltinasi
I-am avut nuntasi,
Preoti, muntii mari,
Pãsãri, lãutari,
Pãsãrele mii,
Si stele fãclii!

Sentimentul destinului propriu sufletului popular românesc s'a întrepãtruns, cu plasticizãri si adânciri reciproce de perspectivã, cu orizontul mioritic. În acest aliaj cu sentimentul destinului, spatial mioritic a pãtruns ca o aromã toatã întelepciunea de viatã a poporului. Îndrumând cercetãrile pe acestã cale, vom întâlni multe din atitudinile hotãrât caracteristice ale sufletului popular. Sã nu pierdem însã nici un moment din vedere cã ne gãsim pe un teren al nuantelor, al atmosferei, al inefabilului si imponderabilului. Sigur e cã sufletul acesta, cãlãtor sub zodii dulci-amare, nu se lasã coplesit nici de un fatalism feroce, dar nici nu se afirmã cu feroce încredere fatã de puterile naturii sale ale sortii în care el nu vede vrãjmasi definitivi. De un fatalism pus sub surdinã de-o parte, de-o încredere niciodatã excesivã de altã parte, sufletul acesta este ceea ce trebuie sã fie un suflet, care-si simte drumul suind si coborând, si iarãsi suind si iarãsi coborând, ca sub îndemnul si'n ritmul unei eterne si cosmice doine, de care i se pare cã ascultã orice mers.

Ideea formulatã de noi schiteazã numai cîteva sugestii. Rãmânde sã se vadã în ce mãsurã realizãrile concrete ale sufletului românesc, creatii si forme, se resimt de structura indefinit ondulatã a spatiului sãu. Efectul trebuie sã se remarce în diverse aspecte. Sã atreagem atentiunea bunãoarã asuprea unui aspect al modului de asezare a caselor. Cel ce a colindat o datã pe plaiuri a remarcat desigur, cum, pe cutare vârf stã tupilatã o asezare ciobãneascã, dominând de acolo de sus sânã în vale, si cum trebuie sã rotesti binisor privirea pentru a deslusi chiar pe celãlalt piept de plai o altã asezare asemenea; ceva din ritmul: deal-vale - a intrat în acestã rânduialã de asezãri. Coborând pe sesuri, vom bãga de seamã cã acestã ordine si acest ritm, deal-vale, se pãstreazã întrucâtva si în asezãriile sãtesti de la ses, cu toate cã aci ordinea în chestiune ar pãrea deplasatã si fãrã sens. Casele în satele romãnesti de la ses nu se alãturã în front înlãntuit, dârz si compact, ca verigele unei unitãti colective (a se vedea satele sãsesti), ci se distanteazã, fie prin simple goluri, fie prin intervalul verde al ogrãzilor si al grãdinilor, puse ca niste silabe neaccentuate între case. Aceastã distantã, ce se mai pãstreazã, e parcã ultima rãmãsitã si amintire a vãii, care desparte dealurile cu asezãri ca parte integrantã a spatiului indefinit ondulat. E aici un fenomen de transpunere, vrednic de-a fi retinut, si izvorât dintr'o anuem constitutie sufleteascã.

Nu s'a creat pînã astãzi un stil arhitectonic monumental românesc, dar aceasta nu e neapãrat necesar spre a putea vorbi despre duhul arhitecturii, care se reveleazã pe deplin si într'o simplã casã tãrãneascã sau într-o bisericutã îngropatã sub iarbã si urzici. Cât priveste formele si constructia arhitecturalã a caselor tãrãnesti ni se pare a putea semnala cel putin un efect negativ, dar învederat, al specificului nostru orizont spatial. Efectul implicã alte orizonturi. Se stie bunãoarã cum casa ruseascã cedeazã în formel ei arhitectonice tendintei de expansiune în plan. Orizontul plan o invitã sã se intindã. Bisericile rusesti, de diverse tipuri, au o singurã dimensiune sigurã: orizontalã; verticala lor are nesiguranta unui derivat: ea se clãdeste pe rând, prin abside bolti si cupole, treptat tot mai înalte. Tot asa se stie cum arhitectura apuseanã, si mai ales nordicã, manifestã - nu se stie la ce chemare a cerului - o evidentã tendintã de expansiune în înalt. Intervin în amândouã cazurile, cu pecetea lor, orizonturile spatiale specifice oamenilor si locurilor. De vreme ce orizontul spatial, indefinit ondulat, al nostru, zãdãrniceste din capul locului o expansiune, fie în plan, fie în înalt, vom surprinde geniul nostru arhitectonic pe o pozitie intermediarã, care pãstreazã atenuate în drept echilibriu cele douã tendinte opuse. Orizontul specific împiedicã ipertrofia dimensionalã în sens unic, si intervine astfel cel putin negativ în determinarea formelor arhitecturale.

Metrica poeziei noastre populare ar putea sã ne serveascã un argument, nu singurul, dar alãturi de celelalte, în favoarea tezei despre orizontul specific. Poezia noastrã popularã se consumã în orice caz într'o simpatie masivã fatã de versul constituit din silabe accentuate si neaccentuate, una câte una, adicã fatã de ritmul alcãtuit din deal si vale sau din vale si deal. Metrica aceasta manifestã în acelasi timp o vãditã fobie fatã de sãltãretul dactil. Gãsim ce-i drept si intercalãri dactilice sau anapestic, dar acestea nu se desvoltã, ci dispar înghitite de ondulatia ritmicã, deal-vale, care stãbate puternic, ca o legãnare lãuntricã toatã poezia. Se va rãspunde cã matrica, generatã din dactil sau anapest, nu zace în firea punde cã metrica, generalã din dactil sau anapest, nu zace în firea limbei noastre. Sau cã acestã metricã ar fi pre asavantã pentru poezia popularã. Ultimul argument nu e decisiv deoarece vechea poezie popularã greceascã cunoaste foarte bine metrica aceasta. Iar întâind argument, întemeiat pe firea limbei noastre, nu constituie o explicatie. Problema tocmai aici începe. Limba româneascã si-a creat, probabil concomitent cu constituirea ritmicã a spatiului nostru, un ritm interior, care a fãcut-o mai aptã petnru metrica întemeiatã pe troheu si iamb, decât pentru metrica desvoltare din celelalte unitãti ritmice. Ritmul acesta interior a dat limbei noastre pecetea, ce si-o va pãstra pentru totdeauna, o pecete sub presiunea cãreia versificatia trebuia în chip inevitabil sã adopte anume forme si sã refuze altele. S'ar putea sã ni se reproseze cã metrica deal-vale nu se explicã printr'un orizont specific, deoarece ea se gãseste în toatã Europa. E foarte adãvãrat. Dar optarea masivã pentru aceastã metricã rãmâne totusi un fenomen explicabil print'un orizont specific. În cântecele noastre se mai cultivã apoi, gratie ritmicei legãnãri, ce trece dealungul poeziei ca un vânt, care dã într'o holdã, versuri relativ scurte. Faptul acesta nu se explicã de loc printr'un asa-zis primitivism al poeziei populare în genere. Trimitem în privinta aceasta la poezia popularã neogreacã, cu versuri de respiratie largã ca marea (pînã la 15-16 silabe). Avem în fatã un volum de texte originale, cu traduceri în limba germanã, compus aproape exclusiv din asemenea versuri (Neugriechische Volksklieder, ges. v. Haxthausen, Munster 1935).

Spuneam cã orizontul spatial al inconstientului e alcãtuit din structuri esentiale, din tensiuni, din ritmuri, din accente. Un anume spatiu-matrice se poate naste si cristaliza aproape în orice fel de peisaj. Peisajul ar juca un rol periferial în constituirea spatiului-matrice. Avem însã de-a face aici cu un fapt teoretic asupra cãruia ne-am exprimat aiurea. Foarte controlabil ni se pare în orice caz altceva: în unul si acelasi peisaj pot sã coexiste suflete fixate inconstient asupra unor spatii-matrice cu totul diferite. Un exemplu: de vreo opt sute de anii saxonul din Ardeal, transplantat de undeva de pe malurile Rinului, îsi înaltã în peisajul ardelenesc rosturile culturale si cetãtenesti, sobre si ca de piatrã, în spiritul nealterat al spatiului sãu gotic, de ieri si de totdeauna. Sãmânta permanentã a acestui duh, saxonul a adus-o cu sine de aiurea si o pãstreazã cufundatã în râul sângelui sãu, precum aurul miraculos în matca legendarului fluviu. Iar alãturi, trecând legãnat cu turmele pe lângã înaltele si negrele turnuri si cetãti care vorbesc despre un alt destin, ciobanul valah îsi slãveste din fluier, suind si coborând, spatiul sãu, care e nuami al sãu. Sunt douã feluri de oameni, care trãiesc, în acelesi peisaj, dar în spatii diferite. Desi nespus de aproape unul de celãlalt, ei sunt asa de distanti prin spatiile-matrice, cã opt sute de ani de vietuire megiesã n'au fost suficiente sã steargã si sã înfrângã depãrtarea ceallatã, de pe planul inconstient dintre ei. Un lucru de care nu prea vor sã tinã seama cei care aleargã dupã utopia inutilã si nerodnicã a unui asa-zis "transilvãnism" comun populatiilor etnice, care trãiesc alãturi în acest peisaj.

Nici harnicii filologi, nici spornicii istorici nu sunt în situatia sã precizeze cînd s'a nãscut poporul românesc. Nu suntem desigur asa de copilãrosi sã cãutãm o recizare calendaristicã, dar o precizare teoreticã si oarecum definitorie, am fi poate în drept sã cerem. Limba a evoluat în etape infinitesimale, necontenit, neindicând însã nici o cezurã de la care sã datãm nasterea. Cât priveste istoria, aceasta e o realitate mai recentã, invitã relativ târziu în raport cu existenta preistoricã, ce i-a premers. Numai consideratiile stilistice si cercetarea adâncimilor ne-ar putea pune în împrejurarea de a da un rãspuns întrebãrii formulate. Poporul românesc s'a nãscut în momentul cînd spatiul-matrice a prins forme în sufletul sãu, spatiul-matrice sau orizontul inconstient specific, care alãturi de alti factori a avut darul sã determine stilul interior al vietii sale sufletesti. Graiul românesc a putut sã evolueze si sã îndure mutatiuni, peisajul geografic chiar a putut sã fie inconstant: ceea ce s'a pãstrat, cu statornicie de clestar, a fost dincolo de grai si de peisaj, spatiul-matrice.

Cu un înconjur revenim la "plai". Cãci orizontul spatial inconstient a dat românului, oriunde s'ar fi gãsit, nostalgia plaiului. Aceastã nostalgie neînduplecatã a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valag pe toate coamele Carpatilor, de la apa Dunãrii pânã în Maramures, de aci mai departe pînã'n Moravia, sau invers; si tot asa pe toate plaiurile iugoslave pi pânã în Panonia, adicã pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfãcea apetitul unui orizont inconstient. În veacurile crepusculare, în tot timpul lungului preludiu al formatiunilor etnice actuale, atunci când românul nu avea nici un fel de patrie, plaiul, sfântul plai, sanctionat de un anume sentiment al destinului, îi tinea loc de patrie.