LITTERAE
Multilingual literary magazine

Volumul II

de Livia Nemteanu Chiriacescu

Bucuresti
Editura Cartea Româneascā
2001

Fragment:

ITALIA
(1986)

Din primul nostru voiaj prin Europa ne-am întors coplesiti de frumusete, aceea a naturii grandioase sau domoale si cealaltā a creatiei omului : arhitectonicā, sculpturā, picturā. Dar am descoperit si altceva : magia întâlnirilor neprevāzute, complicitatea peisajelor, betia libertātii.

Chemarea drumurilor am simtit-o încā de copil, când familia iesea undeva, la pādure, la munte, iar mama alerga dupā mine si nu mā mai putea decât cu greu prinde. Dar evident, numai mult mai târziu am resimtit acel sentiment fericit si vioi al drumului, despre care scrie Walt Whitman. Comunicarea cu natura îmi procurā senzatia de libertate, de independentā. Lipsa obligatiilor de orice fel, a conventiilor sociale, lasā loc unei mai ample comunicāri cu oamenii si lucrurile.

De ce Italia ? Cine n-a auzit despre marea opozitie dintre Nord si Sud în peninsulā, dintre māmāligari si tārānoi (polentoni si terroni), care m-a fācut sā gândesc, mai ales dupā unele zgomotoase filme realiste italiene : iubesc Italia fārā italieni. Si cât de mult am gresit, nu veti putea întelege decât dupā un lung sejur printre ei.

Italia Etruscilor, popor cu origini necunoscute, cu o civilizatie originalā care a suscitat mari curiozitāti, cu o limbā misterioasā, pentru cā desi descifratā, neînteleasā;

Italia romanā, când prin sec.6 î.Ch. regele etrusc Tarcviniu Superbul este înfrânt si expulzat de romani care pun stāpânire pe nordul si centrul tārii;

Italia crestinā, cu strālucirea Ravenei, ultima capitalā a Imperiului roman de Apus si cu rezidenta imperialā a lui Diocletian la Milano;

Italia medievalā, cu luptele pentru suprematie dintre papi si împārati, balantā care se apleacā pe rând, de ambele pārti;

Italia renascentistā, care preluând cultura greacā, inoveazā dând aripi noi artei, cu Laurentiu Magnificul (Medici), marele mecena, cu Savonarola care îndrāznind sā critice desfrâul papei Alexandru Borgia este spânzurat si ars, cu Machiavel care ridicā pe principii teoretice o nouā ordine moralā, laicā, si mai ales cu amploarea ce o ia tehnica, cu ingineria (Leonardo da Vinci) si arta cu acelas Da Vinci, Rafael, Michelangelo...

De ce Italia ? Nu e oare destul ? Dacā adaug la toate acestea mirificul peisaj al lacurilor alpine din nord si dulceata climei cu vegetatia Calabriei, s-ar putea sā gāsesc un rāspuns acestei întrebāri. Dar, nu. De ce Italia ? Nu stiu de ce. Pentru cā rāmāsese un loc gol pe harta noastrā ? Sigur cā nu. Probabil cā venise timpul Italiei.

Legislatia României cu privire la regimul de platā a biletelor de tren pentru occident a fost modificatā în 1980. Astfel, în lipsā de valutā pentru plata lor, nu puteai cālātori cu trenul dincolo de cortina de fier. Iar posesia de valutā era consideratā un delict grav, sanctionat cu închisoare. Din acest cerc vicios nu puteau iesi, asa dar, decât cei care erau trimisi oficial în strāinātate si plātiti legal si cu valutā.

Dar regimul comunist, -în ideea de a se proteja împotriva contactului populatiei cu occidentul, comparatie dezastruoasā în defavoarea sa-, a considerat insuficientā aceastā nouā māsurā si a mai pus încā douā piedici. In primul rând, pentru a putea face o cerere de plecare, trebuia sā produci o scrisoare, vestita Ģ lettre d’hebergement ģ (eberjmentu cum se spunea la Biroul de Pasapoarte, Ģ ai primit dragā eberjmentu? ģ Ģ ai citit mondu? ģ -ziarul Le Monde care se putea cumpāra la chioscul Difuzarea Presei din centru sau se putea citi la biblioteca Institutului Francez de pe frumosul bulevard Dacia), scrisoare prin care persoana care te invitā trebuia sā se angajeze pentru o întretinere completā, inclusiv transport si ajutor medical, si care trebuia contrasemnatā de primarul orasului pentru a atesta cā autorul ei are spatiul necesar si mijloacele financiare respective. In al doilea rând, trebuia sā faci proba cā ai în Banca de Comert Exterior suma în valutā de cel putin 50 de dolari de persoanā, consideratā necesarā pentru cheltuielile mārunte pânā la destinatie. Noi am rugat pe prietenii nostri Laigo din Franta sā ne trimitā scrisoarea si suma respectivā, cu conditia cā le-o vom restitui de îndatā ce ajungem la ei, cāci în realitate nu aveam nevoie de acesti bani. Cum ei n-au vrut sā-i primeascā înapoi, considerându-i ca un cadou, acesti bani -pe care îi ridicam în ajunul plecārii pe baza pasaportului si biletului de tren si-i depuneam din nou în Bancā la sosirea în tarā-, ne-au servit pentru patru cālātorii în Europa si la cea de a cincea în 1987 în Canada.

Rāmânea în suspensie plata biletelor de tren în valutā de la granita cortinei de fier pânā în Italia si mai departe. Cum nu dispuneam de valutā, nefācând parte din categoria oamenilor regimului trimisi în delegatii plātite în valutā, ce puteam face ? Am scris unor amici sā ne trimitā o scrisoare prin care sā ne spunā cā, deoarece ei se vor afla într-un voiaj la Viena, le va fi usor sā vinā sā ne ia cu masina de la granita Ungariei cu Austria, dacā le comunicām data exactā.

Culmea culmilor a fost cā a tinut. Am anexat scrisoarea la cererea de pasapoarte, am luat vizele tārilor prin care vom trece (Austria, Italia, Franta, Spania) si am încārcat fiecare câte 30 kg cu mâncare si un minim de schimburi în spate, în rucsacuri special comandati pentru a rezista la drum lung si greutate. Dar de data aceasta plecam nu numai cu sotul, ci si cu bāiatul nostru care abia împlinise 16 ani.

Si aceastā cerere în trei a fost acceptatā, probabil pe principiul cā trecutul este chezāsia prezentului si a viitorului. Astfel, cu cinci ani în urmā, 1981, fiul nostru Herbert-Caraiman-Codrut de 11 ani, a primit pasaport pentru o vacantā singur în Franta la o familie de prieteni ai nostri, les Laigo, nepotii Colonelului Rémy (scriitorul care ne-a invitat prima datā în Bretania în 1978) si care aveau copii de vârsta bāiatului nostru. Apoi, trei ani mai târziu, 1984, am plecat toti trei într-un periplu prin Europa în autostop, în care amicii (versiunea oficialā), aveau sā ne astepte la granita Cehoslovaciei cu Austria. Expeditia aceasta, în Europa, cu bilete plātite pânā la frontiera cehā meritā sā fie povestitā, deoarece a avut un haz deosebit. Iatā :

Trenul nostru a ajuns la Bratislava pe la orele sapte si jumātate d.a. într-o zi întunecatā cu ploaie gârlā. Ne-am dat jos din tren, care avea o oprire lungā de frontierā în aceastā statie. A coborî aici pentru a cāuta sā ajungem însā la sosea pe ploaie si a face autostop, ne-ar fi pus în situatia de a ne afla seara pe drum. Ori seara nu ia nimeni în autostop, lumea e prudentā. Mi-am zis cā meritā deci o încercare neobisnuitā. Am intrat toti trei cu rucsacurile în spate în Biroul sefului gārii, în care se gāseau vreo trei-patru bārbati. I-am vorbit frantuzeste si unul din cei prezenti a tradus :

- Suntem români si cālātorim în Italia. Prietenii nostri trebuiau sā vinā sā ne ia din garā, dar n-au venit. Ei locuiesc la Viena si trebuie neapārat sā ajungem la ei, iar autostopul nu va functiona seara si pe ploaie. Vā rugām sā ne ajutati sā ajungem cu trenul, adicā sā vorbiti cu seful de vagon sā ne lase sā cālātorim gratis pânā la Viena. Stiu cā e o cerere neobisnuitā, dar e si o situatie neobisnuitā, bānuiesc cā e prima datā când sunteti confruntat cu asa ceva.

Dupā un moment de consternare generalā (Ģ cum ati plecat asa, fārā bani, fārā bilete de tren, etc. ģ, Ģ dar cum puteam pleca altfel, stiti doar si dvs. care e situatia în tārile din est, etc., etc... ģ), seful gārii a trimis pas alergātor pe unul din cei prezenti sā cheme pe seful de tren. Dupā un scurt dialog într-o limbā necunoscutā (cehā), am fost luati în primire si îmbarcati în automotorul pentru Viena. Ģ Seful ģ ne-a zâmbit prietenos si ne-a instalat într-un compartiment. Pânā la granitā a trecut de douā-trei ori prin vagon, controlând biletele de tren ale altora care s-ar fi suit la Bratislava, zâmbindu-ne de fiecare datā protector. La frontierā a adus cu el în compartiment pe seful de tren austriac cāruia ne-a dat în primire, vorbindu-i cu multā convingere. Ce-au vorbit între ei nu stiu, dar austriacul a procedat întocmai ca si colegul lui ceh, trecând de câteva ori prin vagon ca sā se asigure cā nu suntem deranjati de vreun supercontrol care apare uneori pe neasteptate si si-a luat rāmas bun de la noi la Viena (unde ne-am îndreptat linistiti, desi noaptea, la vechea noastrā gazdā Minoritenkirche, care ne-a primit ca pe vechi prieteni.)

Revenind la cālātoria de acum (1986), trei ani mai târziu, care era a patra prin Europa, mi-am închipuit cā întrucât nu rāmāsesem în strāinātate în precedentele, deveniserām probabil credibili.

Totusi încrederea nu se acordā niciodatā integral. Ģ Prostii cred, comunistii controleazā ģ este deviza lor, intona sotul meu, cu aerul serios al soldatului Swejck. Cu vreo sāptāmânā înainte de plecare am gāsit în cutia de scrisori un plic cu o scrisoare în care ni se recomanda de cātre o Ģ persoanā binevoitoare ģ ca, odatā ajunsi la Paris, sā telefonām la un numār de telefon ... cu sapte cifre (la noi erau sase). Ģ Persoana cu care vom intra astfel în legāturā va oferi fiului nostru o situatie extraordinarā, dar sā fim foarte discreti. ģ O atare gogomanā nerozie ne-a mirat, deoarece aveam despre securitate impresia unor cadre viclene si foarte abile. Ori aceastā capcanā minabilā provenea ori de la prosti, ori de la unii care ne credeau prosti. A doua zi, sotul meu a dus plicul la securistul de la servici, spunându-i cā noi nu avem nevoie de asemenea relatii si servicii si cā e bine sā afle Ģ dânsii ģ cine rāspunde la numārul de telefon indicat în scrisoare. Fata securistului s-a înrosit de necaz cā pāsārica nu s-a prins în lat.

Si astfel, am plecat linistiti cu vagon de dormit via Budapesta, Szombathely, Saint-Gothard, statia terminus înainte de frontiera austriacā. Cum era duminicā dupā masā pe la sapte spre searā, am decis sā coborâm si sā dormim la Szombathely, deoarece la frontierā nu vom gāsi unde sā fim gāzduiti, si sā începem autostopul de dimineatā. Am pornit deci în cāutarea unei biserici. O turlā înaltā care sārea peste toate acoperisurile din jur, ne-a pārut promitātoare. Ne-am îndreptat spre ea, dar cum apucam pe o stradā, ea se muta pe alta si ne-am învârtit asa vreo jumātate de ceas fārā s-o ajungem. Ne aflam pe un podet peste un râusor, când îi spun fiului meu cā nu mai stiu încotro s-o iau. Un bārbat singur venea agale din directie contrarā si auzindu-ne, ne-a întrebat în româneste :

- Cāutati ceva ?

- Cāutām o bisericā, dar nu reusim sā ajungem la ea.

- Care bisericā ?

- Oricare, dar ne dirijam dupā turla aceea pe care am vāzut-o de departe.

- La ora asta bisericile sunt închise. Dar pentru ce aveti nevoie de o bisericā tocmai acum?

- Tocmai acum avem nevoie, ca sā cerem gāzduire pentru o noapte. Mâine dimineatā plecām spre Graz.

- Pentru atâta lucru n-aveti nevoie de bisericā. Veniti la mine, am o casā mare si sunt singur.

M-am uitat la Silviu, la Codrut si de acord cu totii ne-am dus. Am fost bine gāzduiti. O masā frugalā, îmbogātitā din rucsacul nostru si la culcare. Dimineatā gazda ne-a dus cu masina la garā, unde am luat un tren local pânā la punctul de frontierā Saint-Gothard. Aici am fācut autostopul vreo orā fārā succes. Atunci, în germana mea cam sārācā, l-am întrebat pe vames :

- Bitteschön, mein Herr, können-Sie helfen uns zu abfahren nach Graz ? El a dat din cap, si la prima masinā s-a adresat soferului rugându-l sā ne ia si sā ne lase la Graz. Ce simplu a fost ! La Graz, dupā o bunā jumātate de orā si o rafalā de ploaie, cineva ne-a luat pe toti trei, cāci eram hotārâti sā nu ne despārtim.

Drumul trecea prin munti (Alpii rāsāriteni) si era de un pitoresc impunātor. La o rāscruce, domnul respectiv ne-a arātat o potecā forestierā ce urca la ferma lui, dar în acea zi el avea ceva afaceri la Klagenfurt, altfel ne-ar duce sā ne-o arate. L-am rugat sā ne lase, dacā e posibil, la o mânāstire sau bisericā pentru a cere gāzduire, iar el ne-a asigurat cā cunoaste o asemenea mânāstire si ne va conduce acolo. A vorbit în numele nostru cu parohul care ne-a fost foarte binevoitor si ne-a dat adresa unui hotel din apropiere unde sunt gāzduiti pelerinii lor, inclusiv o masā si micul dejun. Hotelul era asezat pe o colinā cu o frumoasā priveliste panoramicā, geamuri mari, foarte modern. Soferul nostru ne-a condus si aici, si nu ne-a lāsat decât când ne-a vāzut instalati într-o camerā cu tot confortul. Ne-am fi mirat cā lucrurile se desfāsoarā atât de bine, dacā n-am fi cunoscut aceste practici din excursiile anterioare. Existā în Europa occidentalā un cod al privilegiilor pelerinilor, încā din evul mediu si poate chiar mai dinainte. Ne-am odihnit si ne-am sculat devreme, mereu în lupta contra timpului, atât de pretios pentru a putea vedea cât mai mult. Era de esentā ca autostopul sā se desfāsoare fārā timpi morti.

Alpii orientali defilau în toatā splendoarea lor ca la paradā de-a lungul orasului, care se întinde peste râul Glan într-o vale dintre munti, pânā la Vörther See. Pe lângā lacul acesta trecea drumul nostru spre frontiera italianā, cātre Villach, pe partea austriacā si Tarvisio, pe cea italianā.

La iesirea din Klagenfurt ne-a luat un italian cu o dubitā care mergea la Mestre cu ceva produse. Viaducte înalte si lungi, spânzurate spectacular deasupra prāpāstiilor, ne purtau printr-un peisaj māret si înfricosetor, de o frumusete stranie, reînoitā la fiecare cotiturā. Eram cu emotia si respiratia suspendate.

Am trecut frontiera în Italia fārā a opri masina. Mā întrebam îngrijoratā în sinea mea, dacā nu trebuia sā avem viza de intrare pe pasapoarte la întoarcerea în România, dar n-am îndrāznit sā spun nimic. De altfel era si tardiv, cāci masina mâncase deja câtiva kilometri.

Portiunea de drum dintre Villach si Tarvisio a fost cel mai epustuflant traiect ce am parcurs printre munti. Apoi am coborât printre dealuri si sate. Soferul a oprit la Mestre, într-o curte interioarā, unde a început sā descarce niste lādite. Noi ne-am îndreptat spre adresa pe care padre Livio ne-o dāduse la Viena, cu câtiva ani mai înainte, nelinistiti fiindcā nu stiam dacā mai este valabilā. Am gāsit biserica si dupā o asteptare nu prea lungā ni s-a oferit o cazare bunā, dar fārā masā. Eram foarte multumiti, cāci de mâncare aveam în rucsacuri.

……………………………………………..
POSTFATĀ

Cālātorii, cālātorii...

De-a lungul cālātoriilor mele, în jurul capului mai întâi, si în jurul lumii mai târziu, m-am bucurat sā resimt si sā trāiesc uneori, o anumitā Ģ artā ģ de a vietui, atât în scurgerea clepsidrei cât si în spatiul circumscris unor regiuni, orase sau sate. Este o artā de a trāi la Venetia si alta la Neapole, este un modus vivendi în nordul basc si altul în sudul andaluz. Si de fiecare datā istoria e tributarā geografiei, care participā activ în viata oamenilor. In creerii muntilor, pe care-i cunosc bine, unde am ascultat vântul fugind prin spatii si zāri galopante, am vāzut mantia zburātoare a omātului, si am trāit mirajul romantic al rātācirii si al deplinei neatârnāri, acolo am înfrânt sentimentul captivitātii pe care mi-l inculcā cotidianul, viata planificatā. La malul mārilor pe plaje sau faleze pustii, pe buza desertului în care se mistuie nālucile fetei morgana, peste tot am ascultat glasul Pāmântului, al celor care au fost si al celor care sunt. Si nu este cālātorie, chiar si numai de la un tren la altul, în care sā nu trāiesc acest impact cu esentialul, aceastā fericire care ne este datā nouā, cālātorilor. Cāci a cālātori înseamnā a trāi esenta cālātoriei, nu a te transporta de la un loc la altul, fie chiar si în scopul unei vacante.

In fuga neuronilor de a regāsi în memorie aceste cālātorii -în care necunoscutul si surpriza si-au disputat continuu prioritatea,- am încercat sā le transcriu, pentru cā miscarea lor continuā le va trece în uitare si le voi pierde. M-am întrebat la un moment dat de ce am povestit aceste cālātorii ? Ei bine, din necesitatea de a le retrāi, mai întâi. Cāci a fost timpul ferice când am descoperit lumi, în care am trāit în fiecare ceas aventura la modul fantast. Din perspectiva anilor ce au urmat, le-am privit retrospectiv cu putin humor, fārā prea multā seriozitate, fārā a dramatiza.

Puterea de a le continua mi-a dat-o însā si ideea cā trebuie povestite epopeile care fac oamenii sā viseze. Cāci visul este adeseori mai Adevārat ca viata însāsi. Sau cum atât de intens cristalizeazā marele poet încā nedescoperit total, Radu Gyr :

Infrânt nu esti atunci când sângeri
Nici când în lacrimi ochii ti-s
Adevāratele înfrângeri
Sunt renuntārile la vis.

Noi toti suntem voiajori în aceastā lume, spune Stevenson. Si tot ce putem gāsi mai bun în drumul nostru este un prieten. Fericit cel ce întâlneste mai multi. In semnificatia ei secretā, continuā el, orice carte e o scrisoare deschisā cātre prietenii autorului [cātre public]. Ei singuri îi pātrund spiritul, asigurarea afectiunii lui si mārturisirea gratitudinii înserate la fiecare paginā, fatā de ei.

Octombrie 2000

Pentru comentarii sau pentru a va procura volumele dnei Nemteanu va rugam sa va adresati direct autoarei. (redactia)

LIVIA NEMTEANU
Tel. (514) 738 3553
Livia Nemteanu,  5250 Ave. Gatineau, app. 414, Montréal (Québec)  H3T
1Z9, Canada
E-mail : livianem@videotron.ca

Notā biograficā

Livia Nemteanu (nāscutā Chiriacescu) a venit în Canada în 1987 din Bucuresti, unde a fost timp de peste 20 de ani consilier juridic în Ministerul Muncii. Este diplomatā de Stat a Facultātilor de Drept si de Istorie din Bucuresti. A fost membrā si a activat în Organizatia Tineretului Liberal din Facultatea de Drept. Este membrā a Uniunii Scriitorilor din România.

In volum a publicat :
Rāscoala din 1907, studiu istoric bibliografic (Editura de Stat I.P., Bucuresti,1957)
Ochi de pisicā, Poezii (Editura de Stat pentru literaturā si Artā, Bucuresti,1969)
Marele Pan, Poezii (Editura Cartea Româneascā, Bucuresti,1973)
Amurgul Alb, Poezii (Editura Cartea Româneascā, Bucuresti, 1981)
Pāmântul dinlāuntru, Poeme (Editura Planeta, Bucuresti,1999)
Europa…în autostop, vol.I
Europa…în autostop si restul lumii, vol.II (Editura Cartea Româneascā, Bucuresti, 2001)

Pagina româneasca