Petre RÃILEANU:

Totul a fost posibil datorita mai ales acelei « iluzii » amintite mai sus, aceea a coeziunii culturale. Si într-adevar, orice calator european care merge în mai multe tari de pe continent are sentimentul confortabil de a fi acasa. De la o tara la alta, peisajul natural, acela construit sau cel uman este fara îndoiala foarte diferit, dar este nu mai putin evident ca peste tot te afli în interiorul aceluiasi sistem de semne si ca valorile dominante sunt aceleasi peste tot.

In paginile acestei carti autorul îsi propune sa descifreze aceste valori, un periplu printre specificitati ce conduc la identitatea multipla pe cale de constituire. Sunt puse la contributie toate mijloacele : naratiunea ce nu ocoleste anecdoticul, incursiuni în istorie si în lumea artei, sau pur si simplu flanarea pe strazi, prin piete, muzee, cafenele. "Doua plecari în Grecia, ca o urcare spre origini",   "Italia, calatorie în lumea formelor",   "Spania lui Don Quijote",  "Viena si strania impresie de provincie în Capitala Imperiului", "Berlin sau uitarea ca terapie nationala," si în sfârsit, o incursiune într-o tara din mijlocul continentului ce prefera sa ramâna în afara Europei, în "Cum poate fi cineva elvetian?" sunt capitolele acestei prime carti dintr-un ciclu mai amplu. Autorul nu a considerat necesar sa consacre capitole speciale României si Frantei, cele doua patrii ale sale, întrucât ele sunt prezente, într-o forma sau alta, în text sau în subtext, peste tot, si mai ales pentru motivul ca, în grade diferite, fiecare din ele a contribuit într-un mod determinant la constituirea acestor reflectii.

Ilustratiile cartii sunt menite sa-l invite pe cititor într-un voiaj paralel, cel « adevarat », dincolo de text.
Europa, mon amour este, asa cum titlul se grabeste sa ne anunte, o declaratie de dragoste pentru aceasta « iluzie » fecunda care este Europa noastra cea de toate zilele, o declaratie scrisa cu fervoare, cu bucuria descoperirii si cu speranta. O dubla speranta, pentru ca, pretinde autorul acestei carti, jurnalul de calatorie ne introduce în zodia timpului reversibil.

Un loc al provinciei

Pentru ca aici nu mai suntem în Occident. Suntem în interiorul continentului, în centrul lui. Europa Centrala. Clima e mai aspra, relieful diferit, probabil ca si structura solului e alta, solul Vienei e mai solidar cu estul continentului decât cu vestul. Numai solul ? Deocamdata nu am nici un raspuns. Aici, aceasta « peninsula asiatica » - asa i se pare lui Fernand Braudel a fi Europa, datorita configuratiei ei geografice - prezinta înca un spatiu continental abundent, înainte de a se subtia, catre vest, asemenea unei pâlnii, prin care se mai strecoara, ca prin minune, peninsula Iberica. Si tot ca prin minune, abia scapata din strâmtoarea terestra, se dezvolta în toate directiile si devine pamântul generos al Spaniei si al Portugaliei.

Impresia de Provincie persista si în scurta plimbare pe jos, în inima Vienei, pâna la perla orasului, Stephansdom, binecunoscut exemplu de gotic flamboyant. La ora opt si jumatate seara, viata e aproape de colaps. Personajul cel mai des întâlnit este vânzatorul de ziare. El poarta un fel de uniforma care, datorita anotimpului, consta dintr-o pufoaica galbena sau verde, cu numele ziarului înscris cu litere mari pe spate. Marile cotidiene au probabil aceasta obligatie de a-si echipa subamploiatii, daca nu si pe aceea de a-i angaja, contribuind astfel la degajarea statului de o parte din spinoasa problema a somajului. Toti vânzatorii de ziare sunt pakistanezi sau cam asa ceva, si îmi dau seama ca prezenta acestor straini în acest spatiu - aceeasi impresie am avut-o si în Elvetia si în Germania, si cred ca lucrurile trebuie sa fie la fel în tarile nordice - este imediat reperabila si bizara, asa cum nu este cazul, sa spunem, la Paris. Exoticii vânzatori de ziare ai Vienei sufera în mod vizibil din cauza climatului, pentru ca au de regula un fular legat peste urechi. Sunt trei sau patru grade, dar aici frigul pisca. Aerul continental e mai rece. Frigul e mai frig.

Europa de piatra/Europa de pamânt

Ma aflu la Viena, în capitala Imperiului, simbolul însusi, într-o vreme, pentru o parte din locuitorii Europei, al rafinamentului, al luxului si al voluptatilor de tot felul, si ma încearca un sentiment de dezamagire. In decursul timpului am învatat ca trebuie sa ma încredintez acestor senzatii prime, dar si ca ele se cer analizate, disecate, interpretate. De fapt, îmi dau seama ca ceea ce ma frapeaza este ideea de citadinitate, diferita aici de Occident. Pentru ca în aceasta parte a continentului viata citadina e de data mai recenta. Ea s-a format în jurul Mediteranei, Grecia si Italia sunt teritoriul asa-ziselor state-cetati. Aceste mici îngramadiri de piatra constituiau un environment complet construit.

Nimic nu era de asteptat de la « hotarârile naturii », si nimeni nu se gândea sa-si « ia câmpii » sau « calea codrului ». In aceste prime aglomeratii urbane, nimeni nu putea ucide nepedepsit pe un altul, ca sa-i ia « oitele » si toti se tineau împreuna într-o comunitate care a trebuit sa inventeze treptat un cod al relatiilor civice. Nu ca, sa zicem, ciobanasul mioritic, care moare înainte de a muri, lansându-se într-o lirica visatorie, lasând iarba netaiata, animalele flamânde, casa neacoperita, toate rosturile neâmplinite.

Ceea ce este ciudat este ca în balada Miorita, pe care istoria culturala a învestit-o, exagerând enorm, cu atributele unui « mit fondator », nu se întâmpla nici o moarte. Ciobanasul este prevenit ca unii vor sa-l omoare, si el se grabeste sa moara. Nu-i trece nici un moment prin minte sa cerceteze cine ? de ce ? si cum ar putea împiedica fapta respectiva, fie « tratând » cu respectivii, fie aparându-se. Nu, el chiar se duce sa moara. El moare, pentru ca « în urma lui sa ramâna un "cântec" ca în epopeile homerice, cu deosebirea ca, în timp ce eroii acestora si-au "construit" destinul sau au încercat sa o faca, el nu-si construieste decât moartea, mai precis, scenariul înmormântarii. Prezicerile oracolului de la Delfi aveau si ele un caracter definitiv, implacabil, dar interpretarea era lasata eroului care, în rastimpul ce i se dadea, îsi desfasura propria istorie, ca rezultat al vointei si actelor lui, la sfârsitul careia avea întâlnire cu destinul. Dincoace, mioara nazdravana este chiar destinul ciobanasului. Eroul, el însusi, nu are nici istorie, nici destin. Existenta lui alearga suspect de repede de la nastere la moarte. Intre cele doua, vid. Cum sa celebram vidul ? Draparea lui lirica nu aranjeaza deloc lucrurile.

Suntem cred în fata unei uriase mistificari. Si cel mai vinovat nu e cel care ne-a oferit aceasta perla, una, dintr-un sirag de doine si lacramioare, de un gust de o sofisticare mediocra, ce nu putea nicidecum constitui un etalon, vinovata e mai ales capitularea spiritului critic. O capitulare de acelasi ordin ca aceea a ciobanasului. Si, de fapt, aceasta balada mai sufera de un cusur major : unul singur dintre ciobani este inocentat, ceilalti doi sunt pentru totdeauna diabolizati. Asa ca, daca ea fondeaza ceva, acest ceva este ideea de segregatie, de ne-solidaritate, de ne-acomodare cu celalalt. Sadoveanu, cu discretie si cu geniu modifica eficient povestea. « Eficienta » priveste nu numai planul narativ, dar se dovedeste productiva si la nivel metafizic. El începe Baltagul cu moartea ; mai exact, moartea s-a petrecut : adevarata, naprasnica, tragica. Si ceea ce urmeaza este epicul esential : cautarea pe tarâmul celalalt, care, în mod numai aparent straniu este chiar tarâmul de aici. O cautare, la quête, în sensul epicului pur al romanelor cavaleresti, la sfârsitul careia se afla o moarte si o înviere. O cautare în absenta eroilor. Eroi n-au existat sau au murit. Si mortilor putem sa le atribuim o aura eroica .

Si, ca sa revin de unde am plecat, în acele mici cetati de piatra s-a creat un tip total diferit de relatii, de a gândi lumea, de a percepe universul, timpul si spatiul. Ideea de cetatean, de cetate, de stat, de « citoyenneté », de contract cetatean-cetate, de coeziune, aici s-a nascut.

Si mai e un lucru interesant care mi se reveleaza aici, la Viena : Europa de Vest este un continent de piatra - ma refer la orasele ei vechi în care te izbeste masivitatea pietrei, cantitatea de piatra. Cu cât înaintezi în interiorul continentului, în centrul si în rasaritul lui, Europa devine un continent de pamânt. Orasele au crescut în general din sate, iar pamântul este peste tot. El este, pâna în epoci târzii, la baza relatiilor familiale, interumane si sociale si a modelului economic. Bineânteles, în grade diferite, de la regiune la regiune, de la tara la tara, progresia urmând traseul Vest-Est.

In Europa aceasta de pamânt, cerul este, as zice, un Pamânt întors pe dos. Sapa, numai, sapa, sapa,/pâna dai de stele-n apa, scrie Lucian Blaga. Sau, acelasi : înmormântat în asta stea, în nopti voi lumina cu ea. In Grecia, care este prototipul civilizatiei în piatra, citadine, aproape ca nu exista pamânt. Exista numai piatra. Acolo cerul si marea au o dimensiune metafizica. Sunt elemente, nu un complement al pamântului. In Europa de pamânt, apa este un element inexistent. In unele regiuni, cum ar fi tarile « închise », strict continentale ( Ungaria, Austria, Cehia, Slovacia), în mod obiectiv ; în altele, în mod straniu. Asa, de exemplu, la români marea nu a lasat nici o urma în imaginarul colectiv. Vreau sa spun ca nu exista fictiuni ale « dorului de duca », nici amintirea vreunei iesiri în necunoscut, nici relatarea unei descoperiri sau întâlniri de anvergura. Ce este frapant în statiunile Marii Negre este absenta totala a ambarcatiunilor. Cu doua mii de ani în urma, debarcând la Tomis, locul exilului sau, Ovidiu, descria astfel Pontul si tarmurile scitice : « mare fara nici un port, drumuri dificile... ». Dar lucrurile nu stau altfel nici pe râurile interioare. In orasul meu natal, tandru îmbratisat cu fluviul, pescuitul si toate ale Dunarii erau lasate pe seama lipovenilor, cu lotcile lor primitive. Toate râurile interioare, pentru ca am pomenit de ele, curg printre maluri de pamânt si aproape nicaieri nu au fost integrate în peisajul citadin. In Olanda, la Delft, Amsterdam sau Haga, « strazile » fluide formeaza o extraordinara retea iar apa nu mai este o stihie.

Stralucirea vidului. Identitate si nevroza

Scriind aceste rânduri, îmi dau seama ca nu m-am apropiat de inima acestui loc. Viena este astazi un oras surâzator, un loc al unei agreabile convivialitati, al unei germanitati pigmentate de convietuirea cu spiritul slav, latin si evreiesc. Multe din cladirile impunatoare ale orasului dateaza de la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul celui urmator. Curtea de la Viena înmultea semnele puterii exterioare, ca pentru a conjura decaderea, totusi, implacabila, a imperiului. Dealtfel, acest oras ilustreaza un paradox sesizant marcând într-un mod specific ambianta europeana de la cumpana celor doua secole : Viena atinge cea mai mare stralucire urbanistica, artistica si intelectuala în anii de declin accelerat si previzibila dezintegrare a imperiului. Dupa înfrângerile succesive din 1859 si 1866, când habsburgii pierd Lombardia, Toscana si în sfârsit Venetia, autoritatile imperiale încearca un ultim gest de a aminti lumii grandoarea Vienei : organizarea, în 1873, a unei spectaculoase expoziiti universale. Un imens plan de constructii care urma sa faca din Ringstrasse o centura urbanistica moderna a fost însotit de speculatii bursiere nebunesti. Asa încât, la noua zile dupa inaugurarea expozitiei universale, un imens crach financiar s-a declarat : nu mai putin de 125 de banci au dat faliment.

Stralucirea moderna a Vienei era fundamentata, în mod real si simbolic în acelasi timp, pe un vid. Falimentul dadea acestei grandori regasite toate atributele unui crepuscul, al unei fin du monde. Finis Austriae.

In 1881, o alta calamitate se abate asupra Vienei, una din sirul de calamitati care vor scutura imperiul si apoi Austria de acum si pâna la Anschluss : somptuosul Burgtheater de pe Ringstrasse piere în flacari, împreuna cu câteva sute de persoane. In fata acestei tragedii, împaratul dispune construirea unui imobil de locuinte luxoase, le Champ de l’expiation ; o parte din chiriile exorbitante percepute era destinata ajutorarii orfanilor si familiilor care avusesera de suferit. Unul din primii locatari se cheama Sigmund Freud. El sfideaza încarcatura simbolica a locului respectiv, puternica în acei ani. De fapt, cum e vorba de un personaj extrem de atent tocmai la simboluri, pe care le reconverteste la o existenta cotidiana, mai corect ar fi sa spunem ca si în acest caz Freud procedeaza la o reconvertire, o îmblânzire a simbolismului locului, prin evacuarea raului, si la aceeasi atitudine îi invita si pe pacientii sai, pentru ca aici functioneaza si primul sau cabinet. Mai mult, aici se va naste, curând, primul copil al cuplului Freud, si aceasta nastere, într-un loc bântuit de amintirea mortii va provoca scrisoarea de gratitudine adresata de Imparat, tatal tuturor cetatenilor din imperiu catre tânarul tata Freud.

Flacarile incendiului, povesteste Arthur Schnitzler în amintirile sale, s-au putut vedea de la fereastra casei parintilor sai din Giselastrasse No.11. La aceeasi adresa, îsi mai aminteste scriitorul vienez, pe când avea opt ani, deci în jurul anului 1870, i-a avut drept camarazi de joaca pe cei doi fii ai printului român în exil, Cuza. « Intr-o zi, continua Schnitzler în O tinerete vieneza, catre sfârsitul dupa-amiezii, pe când citeam asezat la fereastra, asa cum se întâmpla adesea, pâna seara târziu, ceea ce provoca o mare neplacere dar si marea mândrie a parintilor mei, o trasura se orpi, în fata casei, plina de jucariile cele mai superbe, destinate mie si fratelui meu mai mic. Era un cadou din partea printului Cuza, un dar cu adevarat princiar, caci nu era nici Craciunul, nici Pastele, si nici vreo alta aniversare ce ar fi putut servi de pretext. » Pe strada principala din Döbling (al XIX-lea arondisment al Vienei), peste drum de vila familiei Cuza locuia, împreuna cu mama sa, printul Milan Obrenovici pe atunci în vârsta de 16 ani. Cuza domnise în Principatele Unite, exilul sau era definitiv, pâna la moartea prematura din 1873. Milan Obrenovici va domni în Serbia din 1882 pâna în 1889. Exilul sau nu era decât temporar. Cum se poate constata, exilul nu este univoc.

Secolul al XIX-lea se sfârseste la Viena în isterie si nevroza, într-un cortegiu, cum spuneam mai sus, de episoade si figuri emblematice. Ca, de exemplu, faimoasa drama de la Mayerling. In 1889, Rodolphe, printul mostenitor al imperiului îsi ucide partenera ultimei seri de dragoste si apoi se sinucide. Baroana Vetsera acceptase si actul sexual, si moartea, flatata de alegerea arhiducelui. Ea se vedea, cum ar fi spus cu aproape trei secole înainte Cervantes, « cu faima chiar defaimata ». Numai ca posteritatea nu i-a retinut numele, ci doar simptomul pentru care acest cuplu straniu este emblematic : dubla pulsiune, cea sexuala si aceea a mortii. In acel secol romantic, gestul printului si al baroanei nu este singular. Cu mai bine de sapte decenii înainte, poetul Heinrich von Kleist, care nu concepea un alt fel de a se uni cu o femeie decât prin moarte, a conceput si pus în practica un scenariu dintre cele mai putin comune. E interesant ca în cazul poetului, ca si, probabil, în acela al printului, partenera « ultimului act » e mai putin o chestiune de alegere, de reciprocitate, ca în cazul marilor îndragostiti, cât una de afinitate în disperare sau pur si simplu nevrotica. Kleist, poetul gloriei dinastiei Hohenzollern si al germanitatii, care-i inspira lui Goethe « le frisson de l’horreur », o cunoaste pe Adolfina Vogel, sotie, mama, rebotezata de sumbrul ei amant Henriette. Pe 20 noiembrie 1811 sosesc într-un han de pe malul lacului Wannsee, nu departe de Potsdam. Toata noaptea o petrec, scriind, si unul si altul, rudelor si prietenilor. Dimineata, li se aduce cafeaua pe malul lacului. Kleist îsi trage un glonte în gura, dupa ce, înainte, îsi împuscase iubita în inima. S-a pastrat de la ea o extraordinara scrisoare de dragoste în care el este numit : « Mon crépuscule, mon échelle céleste, mon feu follet, mon encens et ma myrrhe, mon ombre à midi, mon agneau pascal tendre et blanc, mon beau navire, ma Porte du Ciel... ». Si totusi, gestul celor doua cupluri nu numai ca nu are nimic din sublimul istoriei lui Romeo si Julieta, dar contine ceva blamabil si în tot cazul respingator. Vedem ca distanta dintre sublim si patologic e mai mica decât aceea dintre sublim si, sa zicem, banal. Revenind de unde am plecat, Rodolphe, printul mostenitor, parasit de mama si aflat în raporturi tensionate cu tatal, era el însusi un caz de patologie freudiana avant l’heure.

Emblematic este si un alt personaj, caruia Emil Cioran îi purta un « interes pasionat » : mama arhiducelui Rodolphe, sotia lui Franz Joseph, împarateasa Elisabeth, cunoscuta mai ales sub numele de Sissi. Nevroza ei se manifesta prin calatoriile interminabile, de-a lungul si de-a latul Europei, fara nici un obiectiv precis. Sissi a parasit repede «domiciliul conjugal », dezinteresându-se de tot. Sotul ei, împaratul, frustrat si neconsolat, plonjeaza compensatoriu în administratia complicata a tarilor sale, devenind Primul Functionar al Imperiului. Iar când bietul Functionar-Imparat îsi întreaba sotia, printr-o scrisoare, ce cadou ar vrea pentru aniversarea ei, primeste acest raspuns, demn de un personaj din Ionesco sau Beckett : « un azil de nebuni complet echipat ». Si cum Franz Joseph continua sa o iubeasca pe cea absenta iar în educatia împaratilor si a regilor subzista, pâna în zilele noastre, ceva din codul cavaleresc al onoarei, dorinta împaratesei Sissi va fi realizata. Este convocat cel mai mare arhitect al timpului, Otto Wagner, unul din reprezentantii cei mai ilustri ai stilului 1900, care va duce la bun sfârsit proiectul. El va ridica un grandios spital psihiatric la Steinhof si, în mijlocul acestuia, dominându-l, biserica Sfântul Leopold de Steinhof. Construita între 1905 si 1907, si decorata de câtiva din artistii cotati ai momentului, desemnati de acelasi Otto Wagner, biserica si cupola ei aurita domina de departe cartierele din vecinatatea Vienei. Nicaieri si niciodata un stabiliment de boli mintale nu a primit atâta stralucire. Si nu era în acest gest nici o metafora de genul « lumii pe dos » specifica Renasterii, si nici un capriciu de eruditie inspirat de Shakespeare sau Cervantes. Nebunia era o emblema a declinului imperial.

Si într-adevar, în acest imperiu cu granite multiple, în care imnul national era cântat în mai multe limbi iar juramântul militar, editat în 11 - cel în limba româna se cheama Juramentul si articulii martiali si dateaza din 1794 -, legaturile care tineau împreuna, într-o relativa coeziune si coerenta indivizi, popoare, etnii, religii încep sa se desfaca. « Eu-l, scrie Robert Musil în anii ’20, nu mai este ceea ce era pâna atunci, un suveran care promulga edicte. » Explodarea acestui eu globalizant si institutionalizat ca atare este semnul unei grave tulburari identitare, manifestate la nivelul imperiului si la acela al individului. Si, ce e mai grav, nu e deloc sigur ca particulele astfel rezultate vor mai gasi drumul înapoi, la indivizii si colectivitatile care fusesera deposedati . Dealtfel, definirea identitatii în imperiu nu este o simpla chestiune de afirmare, ci o complicata, plina de ambiguitati operatiune. Pentru ca, spune tot Musil, ce este un austriac ? Este un austro-ungar minus ungar. Eu-l nu este decât o « iluzie avantajoasa a constiintei », scria în 1886 Ernst Mach în Analyse des sensations, de fapt, continua el, « un agregat aleatoriu de senzatii tranzitive ». Pornind si el în cautarea acestei « iluzii », Freud se doteaza cu o metoda riguroasa si fondeaza o noua stiinta. Sondând profunzimile psihicului uman, el atinge stratul cel mai adânc al acestuia, inconstientul, de unde vine cu aceasta constatare : sufletul uman, în profunzimile sale, nu este determinat de cursul istoriei. Ceea ce constituie omul ca om nu este de esenta istorica. Ceea ce spune acest domn cu barbison, coborât parca din alt veac în zorii secolului al XX-lea, este o lovitura de teatru. Omul Luminilor moare în 1900 la Viena, lasându-ne o vaga idee de cum va arata cel care-i va succeda. La fel, Europa, asa cum fusese ea imaginata de acelasi Secol al Luminilor, intra, pentru o jumatate de veac, într-o perioada de dramatice miscari de reasezare a liniilor de forta care o compun. Si numai la capatul unei alte jumatati de veac începe sa vada iesirea din tunel. Popoarele care se desfac din trupul imperiului defunct se recompun în state nationale, nu de putine ori, artificiale. Ele se arunca în aerul tare al Istoriei, unele pentru prima data, altele, fara sa aiba vocatia. Aceste noi state nationale abordeaza istoria cu o vigoare obosita.

Deocamdata, la acest început de secol XX, Viena - ar fi si inexact si prea devreme sa vorbim de Austria -, întoarce spatele istoriei, dându-si un ragaz de autocontemplare. Ea pare sa raspunda cel mai bine, ca si cum ar fi vorba de o persoana, definitiei date de Freud celui atins de isterie : « Isteric este cineva care are prea multe amintiri, pe care amintirile îl invadeaza si care nu se poate apara împotriva lor ». Pulsiunea mortii si pulsiunea sexuala, topite într-un hedonism cu accente grotesti domina aceasta agonie mnezica, si expresia plastica este de cautat în tablourile lui Gustav Klimt si Egon Schiele. Toate compun, ca si stilul de viata al Vienei acea apocalypse joyeuse de care vorbea Hermann Broch. In acest ragaz de autocontemplare, Viena se scufunda în apele memoriei si se doteaza cu numeroase biblioteci si mai ales muzee. Ea inventeaza Sezession si Jugendstill, curente fara viitor, la modul cel mai propriu. In sensul ca ele nu privesc spre timpul viitor, privirea lor este îndreptata spre trecut si spre interior. In acest timp, în Europa, care contine acum si statele iesite din farâmitarea imperiului, avangardele, care nu pariaza decât pe istorie, instituie religia frenetica a viitorului.

Intâlnire cu Arcimboldo- manifest si oglinda a alchimiei.

Hofburg, în centrul orasului, este o succesiune de palate pline de inscriptii ce-l evoca pe Franz Joseph. Ceea ce ma surprinde este timpul, relativ recent, al acestor inscriptii, cele mai multe de la începutul secolului al XIX-lea. Numeroase sunt, pe cladirile din aceasta zona, însemnele alegorice ale puterii : cel mai adesea o sfera aurita reprezentând globul pamântesc, desigur, foarte decorativa, o prezenta luminoasa într-un decor mai degraba sumbru. Trec pe lânga Scoala de echitatie spaniola si vizitez apartamentele imperiale. Vazându-le, înteleg, înca o data, de ce psihanaliza s-a nascut la Viena. Resedinta imperiala din Capitala Imperiului era într-adevar un loc al înaltei plictiseli si al nevrozelor. Grandoarea Curtii imperiale mi se pare greoaie si fara stil. Un fel de cazarma luxoasa, cu spatii inutile, în care apartamentele constau dintr-o anfilada de încaperi, întotdeauna în linie dreapta, care dau ciudata impresie ca peretii ar fi din placaj.

La Kunstistorische Museum sunt fascinat mai ales de italieni. Corregio, Mantegna (un extraordinar Sebastian), Bernardino Luini (mai ales o Salomee, foarte expresiva, cu o privire ascutita), si, în sfârsit, prima întâlnire masiva cu Arcimboldo (1527-1593). Le Merveilleux, cum îl numeste într-un nu mai putin minunat eseu André Pieyre de Mandiargues, surprinzator si chiar inexplicabil prin singularitatea viziunilor sale în care amestecul regnurilor în reprezentarea figurilor umane se soldeaza cu efecte ce ar putea fi caracterizate drept : ingenioase, expresive, umaniste, prin antropomorfism. Ele pot fi citite si printr-o alta grila, într-un registru ce ar merge de la melancolie la ironie, satira (Juristul), pâna la grotesc (pictura reversibila L’Homme dans le plat) si chiar o forma de angoasa, cum sunt unele din ciclul Anotimpurilor sau Apa din ciclul Elementelor. Sa nu uitam însa ca timp de mai bine de 25 de ani :1562-1587, Arcimboldo a fost pictorul oficial al împaratilor Ferdinand I, Maximilian II si Rodolphe II, la curtile de la Viena si Praga. Tot acolo, artistul milanez a mai avut si responsabilitatea asa zisului Wunderkammern al împaratilor, revenindu-i asadar sarcina de a pune în ordine si a îmbogati colectiile acestui cabinet de obiecte de arta, magice si curiozitati de tot felul, dar si, nu mai putin, pe aceea de « maître de fêtes ». Cum se poate constata, o paleta extraordinar de variata de preocupari, de la pictura la ceea ce am numi astazi conservator de muzeu, plus pe aceea de organizator, inventator, scenograf si regizor de spectacole « events », o forma îndepartata a societatilor ce se ocupa în zilele noastre de asa-zisa « comunicare prin eveniment » - spectacolele organizate pentru Bicentenarul Revolutiei Franceze, aniversarea Debarcarii în Normandia sau cel prilejuit de Campionatul mondial de fotbal de la Paris, 1998. Iata asadar gustul pentru bizar si înclinarea fata de forme de expresivitate mai putin obisnuite. Si înca un detaliu, la aceasta si asa lunga paranteza : Arcimboldo (Arcimboldi, dupa unele documente italiene) a fost unul din discipolii târzii ai lui Leonardo da Vinci. Bineânteles, indirect, caci la venirea lui pe lume, maestrul o parasise, de aproape zece ani. Dar Giuseppe a putut sa vada, în mâinile lui Aurelio Luini, carnete cu desene si crochiuri ale maestrului daruite lui Luini tatal, Bernardino. Da Vinci el însusi fusese preocupat de toate formele de cunoastere si de construirea de punti catre necunoscut folosind tehnicile existente sau inventând tehnici, masini, instrumente, experimentator, mai ales în desene, a numeroase modalitati de înscriere a corpului uman în combinatii geometrice sau animaliere.

Putinatatea operei pictate a lui Arcimboldo -ca si aceea a Maestrului sau- si caracterul ei singular au destinat-o multa vreme unei anume confidentialitati. In plus, logica reductionista a cronologiei îl plaseaza dupa sfârsitul Renasterii si înainte de primele manifestari plenare ale Barocului. Intr-un fel de inter-regn al carui nume are o vaga rezonanta depreciativa : Manierism. Si înca un inconvenient. Natura concreta, materiala a reprezentarilor sale a împiedicat descifrarea caracterului metafizic al acestei picturi : dar el ramâne, ca într-un palimpsest, sub primul strat, aparent, vizibil, al mesajului sau. Miraculosul e peste tot, inclusiv în lucruri, transcendenta se camufleaza în lume si devine astfel « incognoscible », dupa cum spune Eliade.

Omul singur e capabil sa puna invizibilul în vizibil, si pictorii din familia lui Arcimboldo ne propun o astfel de confruntare. Arta lui combinatorie, felul imprevizibil, dar coerent si pregnant ca orice evidenta al metamorfozelor operate - la nivelul detaliului, pentru a compune fiecare element de fizionomie, sau la acela global, unde, în fine, anotimpurile sau elementele, aerul, apa, focul, pamântul, se ordoneaza armonios, impecabil, în figura umana - tin de alchimie. Alchimia ca metafora, dar si ca arta regala, arta a artelor ce detine secretul transmutarii metalelor, a materiei imperfecte si impure într-un concentrat absolut, elixir al tineretii fara batrânete si al viietii fara de moarte. Insolite si misterioase, radioase si nelinistitoare, declarative si încifrate, tablourile lui Arcimboldo sunt un manifest si o oglinda a alchimiei. Unul din patronii pictorului, Rudolf al II-lea de Habsburg (1552-1612), împarat germanic, rege al Ungariei si al Boemiei, se retrage la Praga si se dedica, în Palatul Hradcani, alchimiei. Magi, astrologi, alchimisti, savanti, printre care Tiho Brahe, Giordano Bruno sau Kepler sosesc la Praga, transformând capitala Boemiei într-o noua Alexandrie a tuturor eruditilor. La Praga, orasul magic, Arcimboldo a petrecut cea mai mare parte din sfertul de secol cât a fost în serviciul nobil al Habsburgilor. N-ar fi în aceasta împrejurare un început de acoperire pentru afirmatia de mai înainte : Arcimboldo, oglinda a alchimiei ?

Mai notez - totul ar merita mentionat -, la Kunstistorische, acest Pieter Bruegel (cel Batrân, 1525/30-1569), Karnewal und Fasten, în care realismul flamand se topeste, tocmai prin acumularea de detalii realiste, în fantastic si în grotesc. Tabloul este, se poate spune, polemic, el prezinta Carnavalul pe de o parte, cu toate manifestarile sale care înfrâng morala si masura, si Fasten, ceea ce în franceza este desemnat prin Carême, respectiv, postul Pastelui. In timp ce acesta din urma apare ca un personaj slabit si lipsit de vlaga, primul este un bonom durduliu, calare pe un butoi si agitând în mâna ca pe un drapel un protap cu un purcel de lapte. Si unul si altul sunt însotiti de alaiul lor respectiv, si totul e pictat ca si cum ar fi vorba de doua tabere a caror ciocnire e inevitabila. Grotescul e prezent si de o parte, si de alta, îmbuibarea si destrabalarea carnavalesca, dar si anemica abstinenta sunt tratate în acelasi registru, cu efecte plastice puternice. Bruegel trece pe nesimtite spre Bosch, predecesorul sau. In treacat fie spus, peste tot si întotdeauna, interesant de pus în evidenta aceste zone de nisipuri miscatoare, de frontiere incerte între doua teritorii, de vecinatate, dar mai ales de interferenta : Balzac alunecând din realism sociologic si psihologic în spiritual si metafizic, elocventa din poeziile lui Baudelaire, sa zicem, catre un limbaj misterios, obscur, prin polisemie, Mozart spre Beethowen, sau, tot în muzica, translatia de la canonul baroc de tip Pachelbel (1653-1706) catre romantismul cel mai melodios si sentimental.

13 aprilie.  E ziua mea de nastere si cadoul meu este aceasta Viena aurita si glorioasa, în care imperiul este amintire si melancolie, decor, spectacol, maniere si alte o mie de semne în cotidian. Hotelul meu se cheama Römischer Kaiser (pe Anna Gasse), si peste câteva strazi, dau de König von Hungarn, cu un hol central surâzator, situat sub o verrière stil Art Déco. Hotelul si restaurantul Sacher (cu inconturnabilele Tafelspits si Sachertorte) pastreaza într-o ambianta de lux autentic portetele tuturor celebritatilor care într-o epoca sau alta i-au fost oaspeti.